Basarab Nicolescu – Mihai Şora: un dialog neîntrerupt al ideilor fecunde

Tudor Petcu: Aş dori să începem discuţia de faţă, dacă sunteţi de acord, prin a ne raporta la împrejurările în care l-aţi cunoscut pe domnul Mihai Şora şi de asemenea la modalitatea în care sistemul sau mai bine zis viziunea sa ideatică a fost receptată de dumneavoastră odată ce aţi ajuns să-l cunoaşteţi.

Basarab Nicolescu: În 1970, puţină vreme după venirea mea la Paris, mă plimbam pe malurile Senei, răsfoind cărţile buchiniştilor. Ochii mi-au picat deodată pe o carte scrisă de un autor cu nume evident românesc, de care nu auzisem deloc: Mihai Şora. Am cumpărat imediat cartea Du dialogue intérieur, apărută la Gallimard în 1947[1]. La data apariţiei cărţii eu aveam 5 ani. Astfel am aflat de existenţa lui Mihai Şora pe care nu l-am cunoscut decât 23 de ani după descoperirea mea bibliofilă.

Am citit cu pasiune Du dialogue intérieur şi ştiu acum că şi mai vârstnicul meu prieten Stéphane Lupasco apreciase mult această carte[2]. „Dezbaterea oscilării între da şi nu”[3] m-a pasionat. M-am mirat că un român reuşise să publice o carte la Gallimard. Şi astăzi, românii care au reuşit să publice la Gallimard se numără pe degetele unei singure mâini.

Într-un fel, Mihai Şora este mai tânăr decât mine: debutul său editorial în România s-a petrecut în 1978[4], zece ani după propriul meu debut[5]. Dar în nevăzut, destinele noastre erau deja îngemănate: un mare poet, dar şi editor de mare fler, Mircea Ciobanu a fost redactorul nostru de carte. Am aflat de curând că Mircea declarase că nu a înţeles Sarea pământului şi tocmai de aceea a dorit să o publice[6]. Afirmaţia pare ambiguă dar nu este. Cine l-a cunoscut bine pe Mircea Ciobanu înţelege că este vorba, de fapt, de un mare elogiu: situarea în miezul misterului. De aceea, îmi permit să nu fiu de acord cu Mihai Şora atunci când afirmă: „Sarea pământului înseamnă rostul lucrurilor. Este o referinţă evanghelică pe care nimeni n-a «prins-o» atunci, în comunism.”[7] Cineva o „prinsese” – Mircea Ciobanu cunoştea pe de rost toate textele biblice. Şi probabil de aceea a dorit să publice cartea.

În 1993, cu ocazia primei mele vizite în România după un sfert de secol de absenţă, Laurenţiu Ulici mi-a organizat o conferinţă la Grupul de Dialog Social. L-am evocat inevitabil pe Lupasco şi a sa logică a contradicţiei, ceea ce a declanşat în micul dar selectul public reacţii de ostilitate: cum îndrăzneam să vorbesc despre „contradicţie” în sânul ştiinţei? Am observat atunci privirea binevoitoare a lui Mihai Şora care mi-a dat impresia unei divine inteligenţe. Dar el nu a intervenit în dezbatere. Adevărata noastră întâlnire s-a petrecut în 2005, când poeta Magda Cârneci, care era pe atunci directoarea Centrului Cultural Român din Paris, ne-a invitat în apartamentul ei parizian.

Îl observam cu atenţie bând ţuică, cu vizibilă plăcere dar şi cu evidentă măsură, în întregime prezent în actul de a bea. Este ciudat cum această relativ banală imagine mi-a declanşat dorinţa de a-i studia opera. O comunicare dincolo de cuvinte (în „precuvinte”?) se stabilise instantaneu între noi. Mi-a trimis, cu o frumoasă dedicaţie, ediţia originală din Sarea pământului, pe care am citit-o ca pe un roman poliţist. M-am simţit, de la primele pagini, în universul meu. Schemele aparent matematice şi complexe nu m-au deranjat deloc. Pentru mine, ele aveau un rol de captare a sensului pe plan simbolic, evitând orice lectură închisă, dogmatică.

— Este cunoscut faptul că dumneavoastră aveţi şi o formaţie ştiinţifică prin studiile de fizică, care şi-a spus cuvântul şi în abordările filozofice ce atrag atenţia prin acurateţea lor şi prin orientarea spre orizonturile spirituale. Pe de altă parte, domnul Şora, filosof seducător al libertăţii şi al dialogului interior, pune în evidenţă un fel de fenomenologie a spiritului de factură eminamente umanistă, dacă îmi este permis să mă exprim în aceşti termeni. În ce măsură se poate afirma că profilul ştiinţific al domniei voastre s-a repercutat în universul teoretic al domnului Mihai Şora şi, desigur, în ce măsură lirismul tabloului persoanei umane conturat de către domnul Şora a influenţat evoluţia abordărilor dumneavoastră?

— Nu se poate vorbi de o influenţă. Este, în fond, o magnifică întâlnire în lumea ideilor, în lumea spiritului şi în lumea cea de toate zilele.

— Unul dintre conceptele-cheie ale filozofiei a fost întotdeauna cel de fiinţă. De altfel, nici nu putem vorbi despre existenţa disciplinei filozofie, atâta vreme cât nu este adusă în discuţie ideea de fiinţă. Întrebarea pe care doresc să v-o adresez constă nu numai în dorinţa mea ca dumneavoastră să aduceţi în lumină asemănările şi deosebirile ce fac obiectul viziunilor dumneavoastră şi ale domnului Şora asupra fiinţei ca fiinţă. Dacă s-ar putea, aş dori de asemenea să-mi spuneţi în ce măsură suntem îndreptăţiţi să vorbim de o singularitate a conceptualizării fiinţei în peisajul contemporan al preocupărilor filozofice româneşti, pornind chiar de la analizele ce reprezintă personalitatea dumneavoastră filozofică împreună cu cea a domnului Şora.

— Este o întrebare care cere o carte ca răspuns… Mă limitez doar la câteva mici observaţii. Cu opt ani înainte de Sarea pământului, cunoscutul romancier Raymond Abellio (1907-1986), pe care l-am cunoscut bine, publicase o carte de filozofie, La structure absolue[8], pornită din aceeaşi mare ambiţie de apropiere de absolutul fiinţei şi fundată pe acelaşi simbolism al sferei.

Ca şi Mihai Şora, Abellio făcea multiple referinţe la fenomenologia lui Husserl, punea în centrul filozofiei sale ideea de coincidentia oppositorum şi introducea o mulţime de scheme (fapt neobişnuit pentru filozofia franceză). Dar o mare diferenţă separă cele două cărţi. Politehnician, Abellio era obsedat de formalizare şi a fost convins, până la sfârşitul vieţii sale, că a ajuns la formalizarea deplină, definitivă. Mihai Şora respinge tentaţia formalizării, acceptând totuşi ideea de sistem, dar un sistem deschis, care nu tolerează închiderea. Am fost extrem de interesat de rolul pe care Mihai Şora îl acordă atenţiei, ca un fel de cheie spre penetrarea în mister. O atenţie pură, nedirijată spre ceva, capabilă să asculte pulsul secret al lumii, care ne traversează şi care ne permite să accedem la „trans-semnificare”[9], la bucuria de a trăi.

Revalorificarea gândirii circulare medievale mi se pare capitală în acest context. „Cu A încep întotdeauna, cu A începe şi alfabetul Lumii – ne spune Mihai Şora. Dar, pe oricâte întortocheate căi aş lua-o, tot la A nemeresc până la urmă. Şi tot cu A închei. A ştiu, A spun: asta mi-e firea. (Până la moarte.) Asta mi-e soarta.”[10]

— Filozofia domnului Mihai Şora este cunoscută în special printr-un joc liber de concepte dar în acelaşi timp puternic sistematizat, fiind problematizate în adevăratul sens al cuvântului mai multe mistere, cum ar fi: libertate, dialog, toleranţă, verbele a fi, a face, a avea, etc. Pe de altă parte, acestea sunt problematici care vor marca întotdeauna preocupările intelectuale în dorinţa lor de a aduce câteva lămuriri la aceste taine ale existenţei umane. Spun taină întrucât consider că existenţa umană este ea însăşi o realitate tainică ce face posibil ca flacăra nevoii de credinţă să fie în permanenţă aprinsă. V-a marcat într-un fel această preocupare intensă a filozofiei domnului Şora şi dacă da în ce măsură aţi reuşit şi aţi dorit să apropiaţi astfel de analize asupra sensibilităţilor mai sus menţionate de percepţiile fizicii asupra ideii de existenţă, implicit de om?

— Desigur, scrierile mele recente poartă marca întâlnirii mele cu Mihai Şora. Pentru mine, Terţul Ascuns între Obiect şi Subiect este Taina Tainelor. El dă un nou sens persoanei umane. Cred că în acest Terţ Ascuns se află locul secret al prieteniei noastre, al interacţiunii noastre. Replonjând în cărţile lui Mihai Şora, descopăr un univers infinit, de vibraţii fără număr, care mă tentează să intru în mişcarea lor perpetuă. Există un nemaipomenit eros in cuvintele şi precuvintele lui. Şi totuşi Mihai Şora nu „poetizează” filozofia; el îi descoperă substratul poetic.

Mihai Şora a mers, cred, mai departe decât Noica şi Blaga pentru că el trăieşte filozofia, nu o construieşte: temelia propriei sale vieţi este temelia filozofiei sale, iar filozofia sa îi serveşte de fundament al vieţii sale de fiecare zi. În relaţiile umane, intime, Mihai Şora este de o simplicitate deconcertantă, de o generozitate rară. Această simplicitate şi această generozitate sunt semnul unei prezenţe care exercită o acţiune organică indiscutabilă asupra celor din jurul său. Mă bucur că destinul mi-a acordat şansa de a-l întâlni, aşa cum destinul a făcut să întâlnesc pe un alt mare filozof român, Virgil Ciomoş.

— Nu pot să nu fac referire în discuţia de faţă la excelenta dumneavoastră carte intitulată simplu şi sugestiv Ce este Realitatea?, pe care chiar doresc să vă rog a o prezenta în linii mari, sugerându-ne şi anumite pasaje la care ar trebui să ne raportăm în mod deosebit. Este o carte nu numai provocatoare şi curajoasă, ea reuşeşte să atragă atenţia şi prin faptul că reprezintă o lecţie pentru fiecare conştiinţă în parte, dornică să se responsabilizeze şi să se întoarcă la ea însăşi, debarasându-se de dictatura mundaneităţii. Se datorează această carte şi prieteniei intelectuale pe care aţi cultivat-o de-a lungul timpului cu domnul Mihai Şora, dialogului prolific pe care l-aţi purtat în permanenţă, reciprocităţii ideilor care au caracterizat evoluţia dezbaterilor dintre dumneavoastră şi domnul Şora?

— Mihai Şora a fost entuziasmat de cartea mea Ce este Realitatea?[11], în prezentarea pe care a făcut-o, alături de Luiza Palanciuc şi Solomon Marcus, la lansarea ei la Gaudeamus 2009. Terţul Ascuns pare atât de apropiat de acel inepuizabil A pe care îl evocă Mihai Şora… Cred că cea mai bună manieră de a pătrunde în cartea mea Ce este Realitatea este lectura cronicii publicate de Pompiliu Crăciunescu în Convorbiri literare[12]. Îmi permit să vă citez câteva fragmente:

„Publicată simultan în franceză (Montréal, Liber, 2009) şi română, cartea lui Basarab Nicolescu Ce este Realitatea? Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco (traducere de Simona Modreanu, Iaşi, Junimea, 2009) nu este doar un demers de iluminare; ea este şi un tărâm de cristalizare. Călătorind, adică, în cosmosul gândirii lupasciene şi iluminându-l, Basarab Nicolescu străbate totodată drumul cel tainic, acela care duce spre miezul propriei gândiri profund transdisciplinare. Prima călătorie focalizează aşadar terţul inclus, cealaltă este focalizată de terţul ascuns, pe care-l nutreşte. Răspunsul lui Basarab Nicolescu la întrebarea-titlu – a cărei formulare de către Charles Sanders Peirce încarnează dezideratul lui Wolfgang Pauli privitor la o nouă idee de realitate – se iscă în deschiderea gödeliană care leagă terţul inclus de terţul ascuns.

«Înalta conexiune» astfel săvârşită reprezintă implicit, în opinia mea, cristalizarea plenitudinară a înseşi gândirii lui Basarab Nicolescu: energie-temei pentru Realitate, terţul ascuns este, în acelaşi timp, forţa nucleară a viziunii sale transgresiv-integratoare despre lume. Iată în ce constă importanţa capitală a acestei cărţi, veritabil «sipet cu giuvaericale», cum ar spune Ion Barbu. […] Dacă formalismul axiomatic al lui Ştefan Lupaşcu este «însăşi osatura logicii cuantice», logica trans-categorială configurată de Basarab Nicolescu se dovedeşte însăşi logica unităţii deschise care «înglobează şi Univers şi fiinţă umană».

Într-o epocă prea prielnică ignoranţei şi imposturilor de tot rangul, terţul inclus (lupascian) şi terţul ascuns (nicolescian) fac, laolaltă, posibilă emergenţa unui nou orizont cognitiv […] Relianţa Obiect-Subiect este un flux personant al terţului-fără-nume. […] Ce este Realitatea? este un manifest pentru trezirea din marasmul reducţionismului pozitivist şi pentru evoluţia conştiinţei, mai mult – un manifest pentru o conştiinţă a conştiinţei.

Creionând «noul orizont al cunoaşterii în secolul al XXI-lea», un orizont «care va integra raţiunea şi misterul», transdisciplinaritatea este calea regală de resurgenţă a Subiectului şi a Realităţii în infinita ei bogăţie, «cognoscibilă şi incognoscibilă» în acelaşi timp. Raţionalitatea Realităţii, structurată în niveluri re-legate de terţul inclus, se nutreşte din transraţionalitatea ei subiacentă, indusă de terţul ascuns. De aceea Terţul Ascuns – autenticul, ireductibilul operator de relianţă a Realităţii în totalitatea ei deschisă – se dovedeşte esenţa însăşi a teoriei transdisciplinarităţii pe care Basarab Nicolescu o desăvârşeşte astfel cu rigoare şi fervoare.

Paradis închis pentru mulţi, câtă vreme evidenţa incompletitudinii Lumii este refuzată, transdisciplinaritatea reprezintă însăşi garanţia autotranscendenţei umane, calea către omul nedivizat, acela în care, după Vintilă Horia, «cel ce a fost îl întâlneşte pe cel care va fi într-un spaţiu-timp non-euclidian». Terţul Ascuns compensează discontinuitatea dintre diversele niveluri de Realitate ale Subiectului şi diferitele niveluri de realitate ale Obiectului, în vreme ce terţul inclus îngăduie raţionalităţii saltul de la un nivel la altul.

Iată de ce, în înţelegerea mea, terţul inclus lupascian este încarnarea în plan onto-logic a Terţului Ascuns, este energia lui revelată, însemn al energiei insondabile care coagulează Universul şi Fiinţa. «Sursă a Realităţii – scrie Basarab Nicolescu în finalul acestei cărţi-reper[13] –, Terţul Ascuns se alimentează din această Realitate, într-o respiraţie cosmică ce ne include, pe noi şi universul.»”

Interviu realizat de Tudor Petcu

[1] Michel Sora (Mihai Şora), Du dialogue intérieur – Fragment d’une anthropologie métaphysique, Gallimard, 1947; exemplarul meu are o dedicaţie a lui Mihai Şora pentru Petre Sergesco datată 16 mai 1947.
[2] Leonid Dragomir, Mihai Şora – O filozofie a bucuriei şi a speranţei, Cartea Românească, 2009, pp. 107-108.
[3] Ibid., p. 83.
[4] Mihai Şora, Sarea pământului, Cartea Românească, 1978.
[5] Basarab Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia «Jocului secund», Editura pentru literatură, 1968.
[6] Dragomir, op.cit., p. 117.
[7] Ibid., p. 122.
[8] Raymond Abellio, La structure absolue, Paris: Gallimard, 1970.
[9] Şora, Sarea pământului, op. cit., p. 127.
[10]Ibid., p. 65.
[11] Basarab Nicolescu, Qu’est-ce que la Réalité ?, Liber, Montréal, 2009; traducere în limba română: Ce este Realitatea?, Junimea, 2009, traducere din limba franceză de Simona Modreanu.
[12] Pompiliu Crăciunescu, „Terţul ascuns”, Convorbiri literare, Iaşi, nr. 9, 2010, pp. 85-88.
[13] Ce este Realitatea? este carte-reper în dublu sens: pe de o parte, oferă o analiză sinoptică a operei lui Ştefan Lupaşcu, inclusiv o bibliografie exhaustivă, pe de alta reconstruieşte întreaga teorie a transdisciplinarităţii în jurul Terţului Ascuns, devenit astfel conceptul său capital.