Demonologia creştină

Omul, în existenţa sa istorică, s-a confruntat şi se confruntă cu „răul”. Fără nici o finalitate, iraţionale în sine, evenimentele nefaste, care lovesc omul, ca individ, sau societatea umană în ansamblul ei, au încercat să fie raţionalizate şi explicate în toate mitologiile arhaice şi dezbătute de gânditorii tuturor timpurilor. În cele din urmă, „răul” se revelează ca o prezenţă personalizată, întotdeauna îndreptată împotriva fericirii şi mântuirii omului, ca atare fiind numit în cărţile Sfintei Scripturi prin termeni precum „satan”, „diavol”, „demon” sau „spirit rău”. Astfel pătrundem în domeniul demonologiei, disciplină teologică dedicată prezentării adevărului despre existenţa şi acţiunea îngerilor căzuţi. În cele ce urmează, vom prezenta un excelent manual de demonologie creştină, apărut recent la Editura Galaxia Gutenberg: Demonologia creştină: revelaţie, tradiţie şi raţiune de pr. Alexandru Buzalic.

Alexandru Buzalic, preot şi doctor în teologie, a urmat cursurile de filozofie şi teologie în cadrul Departamentului Pontifical din Varşovia (Polonia), la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi la Universitatea din Bucureşti. Din 1996 este profesor de teologie dogmatică al Institutului Teologic şi al Facultăţii de Teologie Greco-Catolice din Oradea. A publicat mai multe volume de specialitate ca prim autor sau împreună cu alţi colaboratori: Creştinism sau neopăgânism (2002); Teologia transcedentală (2003); Mărturisirea de credinţă (2003); Sacramente şi sacramentalii (2003); Psihologia religiei (2010); De trinitate. Din problematica teologiei trinitare (2010); precum şi lucrările Itinerar spiritual pentru anul liturgic bizantin – Omilii (2004); Theos. Despre Dumnezeu (2005); Ekklesia. Din problematica eclesiologiei contemporane (2005); Studiu asupra tipicului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (2006).

Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei sinteze teologice ample, care să ofere o viziune panoramică, necesară încadrării discursului despre „rău” în universul existenţei omeneşti. Cităm din „Introducere”: „Răul apare în viaţa omului sub forme diferite, fiind o realitate care însoţeşte fiinţarea umană de-a lungul existenţei sale istorice, o viaţă condiţionată în spaţiu şi timp, deoarece universul înconjurător imediat (natural sau social/cultural) ne marchează, iar la orizontul existenţei noastre se află cu certitudine moartea. Faptul că răul se manifestă în lume este de necontestat, însă omul a încercat întotdeauna să găsească răspuns la întrebarea de ce răul există, de ce atinge existenţa umană şi aşa atât de fragilă în faţa curgerii impasibile a timpului? Căutările s-au lovit însă de iraţionalitatea împrejurărilor în care survine ceea ce poate fi considerat a fi rău” (p. 15).

Autorul prezentă, la început, legătura dintre raţiune şi credinţă, dintr-o perspectivă antropologică. Sunt analizate situaţiile în care omul se întâlneşte cu ceea ce putem defini a fi „rău”: „Însuşi faptul că omul se află la întretăierea lumii materiale şi spirituale, că atinge valori veşnice şi imuabile, că percepe ideea de nemurire şi în acelaşi timp este mărginit în acţiunea sa şi are o existenţă limitată în timp, îl transformă într-o sumă a contrariilor şi îi înnegurează viaţa, paradoxal, cu atât mai mult cu cât îşi exercită potenţa specifică numai omului: raţiunea. Cu cât caută mai mult aprofundarea adevărurilor vieţii, cu atât mai mult rătăceşte în căutarea unui sens coerent al existenţei sale în univers. Singura «terapie» universal valabilă care «vindecă» omul de angoasa şi suferinţa existenţială este credinţa. Religia îi oferă omului un răspuns acolo unde raţiunea întâlneşte misterul, clădeşte o concepţie despre lume, în care omul se regăseşte în plenitudinea capacităţilor şi aşteptărilor sale” (p. 34).

În ce priveşte problematica filozofică a „răului”, autorul arată, pe linie augustiniană, că „răul” este, practic, o lipsă de fiinţare: „Răul apare şi într-o altă definiţie, ca lipsă ce însoţeşte fiinţarea. Identificăm în orice fiinţare o serie de elemente constitutive, unele esenţial necesare fiinţării, altele neesenţiale. Elementele neesenţiale alcătuiesc acele componente, constitutive, ce ţin de gradul de perfecţiune al lucrurilor sau al fiinţărilor din aceeaşi categorie. Un element esenţial nu ar putea lipsi, fiind indispensabil subzistenţei fiinţării individuale respective, în timp ce lipsurile se manifestă numai în ceea ce e neesenţial. Aşadar, «rău» este acel ceva ce lipseşte unei fiinţări, ceea e împiediă un «lucru» – res să aibă acelaşi grad de perfecţiune cu unul similar. Este rău ceea ce lipseşte, ceea e nu există, în consecinţă nu este o realitate care are o existenţă metafizică concretă, nu este palpabil, nu există, fiind lipsa care însoţeşte fiinţarea, însă răul în acest fel definit, se manifestă. […] Oricum ar fi interpretat, răul nu are nici o finalitate, nu «este» în sens metafizic, ci eventual se manifestă însoţind fiinţarea fie sub aspectul lipsurilor, fie sub aspectul etic/moral al actului săvârşit de om ca fiinţă intelectual- volitivă liberă” (p. 38).

Aşadar, de la aspectul existenţial se ajunge la discursul filozofic, pentru a se ajunge, în cele din urmă, la identificarea „răului personificat”, aşa cum este receptat în tradiţiile religiilor lumii, monoteismul oferindu-ne o concepţie optimistă despre lume, în care credinţa este în mâinile lui Dumnezeu, răul fiind consecinţa alegerii libere pe care unul dintre îngeri o face împreună cu cei ce îl urmează. Tradiţia Bisericii îl numeşte satan şi îngerii lui: „Răul provenit din stihiile naturii, coincidenţa evenimentelor cu efet nefast pentru individ, «ghinionul», reprezintă aspecte ale unui rău impersonal. În multe texte biblice, mai ales în Vechiul Testament, aceste evenimente nefaste sunt exprimate prin termenul spirit rău, contextul în care termenul apare fiind al aestui tip de rău impersonal. Cu toate acestea omul percepe «răul» ca o realitate care îl atinge personal, are impresia că evenimentele nefaste «planează» asupra sa, îl urmăresc, şi în cele din urmă, în mod «intenţionat» îi provoacă neplăceri sau îi aduc prejudicii. Caracterul intenţional implică un act volitiv, dorinţa a «ceva» sau «a cuiva» de a aduce prejudicii unui individ sau unui grup de persoane. De aceea există tendinţa de a personifica «răul», acesta fiind considerat a fi produs de o entitate personală, capabilă de acte volitive şi dotată cu puterea de a săvârşi «răul». Se depăşeşte astfel stadiul ontologic al «fiinţării rele», «necurate», «negative», ajungându-se la aspectul personal legat de actul moral de care este capabilă orice entitate care posedă intelect, voinţă şi poate uza de acestea în mod liber. Numai entităţile care pot fi definite ca «persoană» pot fi capabile de un act moral” (p. 42).

Mai departe este prezentată revelaţia biblică, în lumina critică a exegezei contemporane care distinge influenţele credinţelor arhaice de adevărurile descoperite cu adevărat de Dumnezeu. „Revelaţia reprezintă descoperirea liberă, din iubire, pe care Dumnezeu o face despre Sine, despre realitatea şi finalitatea lumii şi mai ales despre planul de mântuire a întregului neam omenesc. Scopul Sfintei Scripturi este acela de a transmite mesajul mântuitor şi nu de a face o prezentare sistematică, şi cu atât mai mult speulativă, a unor elemente punctuale tratate de teologie; acest tip de abordare nu se încadrează în spiritul ambientului cultural iudaic, mai ales în perioada formării Vechiului Testament. Filozofia mozaică apare ulterior, în perioada iudaismului talmudic, în contextul unei puternice diaspore care intră în contact cu gândirea medievală creştină şi arabă, de aeea abordarea veterotestamentară se caracterizează prin finalităţi strict religioase, fiind lipsită de raţionalizările şi sistematizările specifice şcolilor filozofico-teologice. […] În situaţia demonologiei ca disciplină teologică lucrurile stau la fel, neexistând o prezentare explicită a acestui domeniu. Biblia este o colecţie de cărţi, apărute în epoci diferite, în contexte culturale specifice, scrise de autori diferiţi, care au în comun inspiraţia biblică ce nu anihilează personalitatea şi individualitatea fiecăruia, mai apropiat sau mai îndepărtat de credinţele populare ale semenilor săi, cărora li se adresează transmiţând cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, în ceea ce priveşte demonologia vom avea informaţii despre lumea nevăzută în care transpare gândirea epocii respective, în ansamblu descoperind o terminologie neunivocă, lipsită de precizie, fără continuitate. De asemenea, imaginea despre spiritele rele este în continuă schimbare, conformă etapelor Revelaţiei şi evoluţiei pe care instituţiile religioase le suferă în timp, de la perioada Patriarhilor, a Exodului, a Judecătorilor, perioada regalităţii, perioada post-exilică sau a iudaismului biblic tardiv” (p. 58).

Vechiul Testament ne vorbeşte despre satan în contextul păcatului strămoşesc, prezenţa sa malefică fiind resimţită, de-a lungul timpului, atât prin relele la care se dedau urmaşii lui Adam, cât şi prin încercările la care sunt supuşi uneori drepţii, ca în situaţia lui Iov. Cărţile Noului Testament, în lumina operei mântuitoare săvârşite de Isus Cristos, ne arată că satan a fost biruit, chiar dacă prezenţa sa nefastă şi opoziţia făţişă faţă de planul de mântuire făcut de Dumnezeu lovesc în Biserică, chipul actual al Împărăţiei lui Dumnezeu, încercând să întârzie înfierarea lor pe veci, care se va petrece la judecata finală. „Analiza textelor biblice scoate la iveală unicitatea lui satan şi multitudinea demonilor, în traducerea în limba română întâlnindu-se sub forma «diavolului şi îngerilor lui», ceea ce arată caracterul pur spiritual al acestor entităţi, dar şi ambiguitatea utilizării acestor termeni. După textul biblic canonic deducem faptul că satan este un înger decăzut, Sfântul Petru vorbind explicit despre «păcatul îngerilor» (2 Petru 2,4) iar Sfântul Iuda Tadeu despre «îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia» (Iuda 1,6). În Luca întâlnim mărturia lui Isus care, datorită preexistenţei ca Fiu în Sfânta Treime, ne spune că «l-a văzut pe satan căzând din cer ca un fulger»(Luca 10, 18). Îngerii sunt creaturi pur spirituale, segregarea îngerilor buni faţă de cei răi fiind rezultatul păcatului, adică al unui act volitiv liber consimţit, idee care va fi ulterior dezvoltată de teologia Bisericii” (p. 105).

Dar Biblia a fost redactată într-un context istoric şi cultural concret, multe cărţi apocrife circulând alături de cărţile cuprinse, ulterior, în canonul Sfintei Scripturi. Apocrifele au preluat elemente din credinţele populare, amalgamând adevărul cu mitologicul prin redactări care urmăreau să explice, de multe ori într-o manieră naivă, apariţia lui satan şi soarta sa eshatologică. „Apocrifele se caracterizează şi prin faptul că oferă un nume propriu entităţilor demonice şi angelice, nu întotdeauna într-o manieră unitară, ceea ce nu permite acceptarea majorităţii numelor atribuite în aceste texte. În general putem concluziona pozitiv exprimarea păcatului neascultării îngerilor deccăzuţi, în conformitate cu păcatul omului, la care se adaugă păcatul mândriei (satan vrea să se pună în locul lui Dumnezeu, în timp ce omul e ispitit să devină «asemenea» lui Dumnezeu cunosând binele şi răul), teme preluate de tradiţia creştină şi dezvoltate sub aspectul ascezei morale în ambientul monahismului antic şi medieval prin textele filocalice sau prin «vieţile» sfinţilor” (p. 154).

Odată cu apariţia Bisericii creştine, teologii s-au străduit să dezvolte demonologia în conformitate cu revelaţia biblică şi cu ceea ce Tradiţia a perpetuat, o nouă lumină aruncând monahismul, prin experienţa ascetică a „luptei” împotriva „demonilor” vieţii şi împotriva lui satan, duşmanul mântuirii. Teologii antici şi medievali, în continuitatea Tradiţiei apostolice, au contribuit la înţelegerea adevărului revelat, pentru a se ajunge în Epoca Modernă la confruntarea făţişă dintre scepticism şi credinţă.

Despre lucrarea lui satan şi intervenţia sa nefastă în istoria mântuirii ne amintesc şi Conciliile Ecumenice, şi mai ales Magisteriul Bisericii, conturat în ambientul creştin latin, arătându-ne cadrul în care trebuie încadrată demonologia, remarcându-se Lateranul IV, Coniliul Tridentin, Vaticanul I sau II.

Pe linia teologiei dogmatice universitare, lucrarea de faţă ne propune, în final, o reflecţie sistematică asupra demonologiei creştine, prezentând sintetic tot ce se poate afirma astăzi despre existenţa îngerilor, căderea lui satan, ierarhia demonică sau despre tradiţia iconografică a culturii creştine. La fel, ea propune şi aspectul spiritual al demonologiei, abordând temele contactului dintre lumea spirituală şi om: asceza şi mistica, precum fenomenele extraordinare legate de posesiunea demonică şi practica exorcizării.

Teologia beneficiază astăzi atât de rezultatele exegezei moderne şi ale istoriei comparate a religiilor, cât şi de dezvoltarea ştiinţelor medicale, mai ales a psihiatriei, astfel încât afirmaţiile tradiţionale pot fi analizate într-o nouă lumină şi în limbajul cultural acesibil omului contemporan. Cunoaşterea şi aprofundarea demonologiei ca disciplină teologică, pot elibera omul contemporan de spaimele ancestrale, de suferinţele existenţiale generate de prezenţa răului în viaţa omului ca individ şi mai ales pot integra conţinutul credinţei creştine în universul aşteptărilor şi al preocupării culturii contemporane. Alexandru Buzalic abordează o temă de teologie deloc simplă, dar are meritul de a face acest lucru cu acribie pentru a oferi tuturor celor care sunt interesaţi un volum pentru luminarea spiritelor.

Alexandru Buzalic, Demonologia creştină: revelaţie, tradiţie şi raţiune, Editura Galaxia Gutenberg, Tîrgu-Lăpuş, 2010, pp. 407.