Scrierile Părinţilor Apostolici: 1 şi 2 Clement, Păstorul lui Herma

 Editura Polirom a publicat, în cadrul colecţiei „Tradiţia creştină”, trei scrieri importante: primele două scrisori ale lui Clement şi Păstorul, scriere atribuită lui Herma. Înainte de a începe prezentarea  acestui volum, trebuie remarcat efortul traducătorilor: Dan Batovici, care a şi coordonat echipa de traducere, Cristina Ciubotaru şi Nicolae Mogage. Toţi sunt absolvenţi ai Facultăţii de Filologie, secţia limbi clasice şi, în prezent, Dan Batovici şi Cristina Ciubotaru studiază la universităţi prestigioase din Occident: primul, pregătind o teză de doctorat despre receptarea Păstorului lui Herma şi a epistolei lui Barnaba în Codex Sinaiticus; Cristina Ciobanu este masterand al Universităţii Durham. Nicolae Mogage urmează cursurile Facultăţii de Teologie ortodoxă din Bucureşti, şi este traducător asociat al Comisiei Patristice a Patriarhiei Române.

De remarcat şi modul în care s-a realizat ediţia de faţă. Principala sursă a traducerii este oferită de ultima ediţie din Loeb Classical Library, care o înlocuieşte pe cea din 1912-1913 a lui Krisopp Lake: The Apostolic Fathers, I: I Clement, II Clement, Ignatius, Polycarp, Didache (ed. Bart D. Ehrman) [LCL 24], Cambridge, Mass., Harvard University Press, 2003, şi The Apostolic Fathers, II: Epistle of Barnabas, Papias and Quadratus, Epistle to Diognetus, The Shepherd of Hermas (ed. Bart D. Ehrman) [LCL 25], Cambridge Mass., Harvard University Press, 2003.

Scrierile celor pe care îi numim „Părinţi Apostolici”, sunt alcătuite în momentul când canonul biblic nu era definit. Din acest motiv „o parte din ele sunt de găsit în codice biblice, în continuarea textelor pe care tradiţia le-a aşezat în canon, iar pentru unele din aceste texte se pot găsi autori patristici care le numesc Scriptură” (p. 20). În creştinismul timpuriu epistola era forma literară cea mai larg răspândită; în Noul Testament, douăzeci şi una dintre cele douăzeci şi şapte de titluri sunt epistole. Epistolografia antică începe cu Homer: Iliada, 6,168-170, conţine prima atestare a unei scrisori în Antichitatea greco-romană. Cea mai veche scrisoare conservată  este aşa-numita „scrisoare Berezan”, datând de pe la 500 î.C. Scrisorile antice aveau înglobate toate caracteristicile genului: mesaj cu caracter privat, având un autor şi un destinatar, cu identitate precisă; conţinutul mesajului este protejat, pentru a nu fi accesibil terţilor şi, deopotrivă, curierului; subiectul este grav, capital (Cf. Seneca, Epistole către Lucilius, vol. I, traducere şi studiu introductiv de Ioana Costa, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 5). De un tip aparte este scrisoarea cu caracter doctrinal, care tratează subiecte filozofice sau morale. Este adresată unui prieten/discipol sau comunităţi, dar, în realitate, este menită unui cerc mult mai cuprinzător. Are puţine dintre caracteristicile scrisorii particulare, apropiindu-se mai degrabă unui mic tratat. Autorul ei nu pretinde discreţie asupra conţinutului, preferând deschiderea către un public larg (Ibidem, p. 7). Iată aşadar câteva din caracteristicile epistolei 1 Clement.

Deşi scrisoarea este atribuită lui Clement al Romei, succesor al apostolilor Petru şi Pavel, aşa cum apare în celebra scriere a lui Irineu de Lyon Adversus Haereses 3,3,3, totuşi, Irineu nu-l indică pe Clement în mod explicit ca autor. Unii cercetători l-au identificat pe Clement fie cu Titus Flavius Clemens, menţionat de Suetoniu (în Domitian 15), consul în 95 şi văr al lui Domiţian, care l-a şi executat pentru ateism faţă de zeii imperiali, fie cu un libert din casa lui. Sunt şi opinii potrivit cărora, datorită faptului că numele lui Clement nu apare deloc în această epistolă, susţin că nu este limpede „dacă acest autor provine dintr-un mediu iudaic sau greco roman” (p. 35).

Epistola este alcătuită din 65 de capitole şi, bineînţeles, presupune un text care cuprindea dispoziţii şi sfaturi (pareneze) referitoare la viaţa Bisericii. „Căci cine, poposind la voi, n-a apreciat credinţa voastră cea întru totul virtuoasă şi statornică? Şi nu s-a minunat de cumpătata şi potrivita voastră evlavie întru Cristos? Şi nu a vestit pretutindeni minunatul obicei al ospitalităţii voastre? Şi n-a lăudat cunoaşterea desăvârşită şi de neclintit [la care aţi ajuns]?” (p. 47). Apoi sunt semnalate tulburările care apar în cadrul ei, se dă sfat pentru ascultare, smerenie, pace şi înţelegere; se reaminteşte că Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile: „Tatăl cel întru totul milostiv şi binefăcător are milă de cei ce se tem de El; le întoarce cu generozitate şi cu blândeţe dăruirile Sale celor ce se apropie de El cu cuget curat. De aceea să nu avem sufletul îndoit, nici să-şi închipuie sufletul nostru [lucruri nepotrivite] despre darurile Sale prisositoare şi slăvite” (p. 81). Învierea tuturor nu este ignorată: „Cât de fericite şi minunate sunt darurile lui Dumnezeu, iubiţilor! Viaţă spre nemurire, strălucire spre dreptate, adevăr spre îndrăzneală, credinţă spre încredinţare, stăpânire de sine spre sfinţire!” (p. 95). Spre finalul lucrării (59, 4-61) există o rugăciune ritmică, preluată, de fapt, din rugăciunile liturgice specifice Romei sau Alexandriei. Motivul redactării acestei epistole îl constituie criza din cadrul Bisericii din Corint. Câţiva „certăreţi şi zeloţi” (45) au încercat, aşadar, să înlocuiască pe presbiterii din Corint cu alţii. Această dispoziţie a corintenilor poate fi înţeleasă în climatul general al epocii respective. Bisericile locale aveau  îndoieli accentuate asupra caracterului definitiv (permanent) al clericilor. Răspunsul la această problemă este oferit în capitolul 44: pe liturgii, pe care i-au aşezat Apostolii sau chiar şi urmaşii acestora, nu-i poate înlocui nimeni, pentru că şi-au primit slujrea de la Apostoli.

A doua epistolă a lui Clement către corinteni, cunoscută sub denumirea 2 Clement sau A doua epistolă a lui Clement către corinteni, nu este o scrisoare, ci mai degrabă o omilie. Ea nu a fost scrisă de vreun autor numit „Clement”, iar legătura cu oraşul Corint este departe de a fi sigură (A se vedea şi Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, traducere de lect. dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 158). Importanţa ei vine din faptul că este, foarte probabil, cea mai veche omilie creştină păstrată în afară de cele din Noul Testament – în Faptele Apostolilor –, urmată de Omilia pascală a lui Meliton de Sardes. 2 Clement numeşte „Scriptură”, atât citatele din Vechiul Testament, cât şi pe cele ale Noului Testament, deşi este la mare distanţă de formarea şi  definirea canonului Bibliei. Se consideră în general că mesajul din 2 Clement nu este unul „profund teologic, ci mai degrabă moral” (p. 149). Îndemnul la pocăinţă apare de multe ori. „Un accent apăsat este însă plasat pe importanţa trupului, în relaţia acestuia cu duhul, iar lucrul acesta a fost pus în legătură cu polemicile din secolul al II-lea împotriva dochetiştilor şi a diferitelor feluri de gnostici” (p. 150).

În finalul volumului este redată traducerea Păstorului lui Herma. Această lucrare aparţine literaturii apocaliptice iudeo-creştine, scrisă între anii 120 şi 140, de cel al cărui nume este indicat la începutul operei, Herma. Datele pe care le avem în ce priveşte acest personaj misterios, ne survin din „Canonul Muratori”, manuscris publicat pentru prima dată în anul 1740 şi redactat în limba latină în secolele al VII-lea sau al VIII-lea. Din acest manuscris aflăm că Herma ar fi fost frate al episcopului Romei, Pius (142-155), însă datele oferite nu sunt certe. Elementele autobiografice din Păstor sunt fanteziste, datorită caracterului lucrării. Păstorul este, de fapt, îngerul care oferă, ca şi femeia, revelaţiile.
Scopul lucrării este acela de a conduce oamenii la căinţă, de a-i învăţa să trăiască cuviincios. Herma îşi prezină predica pastorală ca apocalipsă ce i-a fost descoperită de Dumnezeu, prin intermediul unei femei respectabile şi a unui înger. La fel ca Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Herma se află în diverse manuscrise ale Noului Testament, cum ar fi Codex Sinaiticus. Despre Herma avem doar câteva informaţii pe care ni le oferă personal. A fost sclav creştin, vândut unei doamne bogate din Roma pe nume Rhode, care îl eliberează. Se căsătoreşte, devine negustor şi se îmbogăţeşte prin mijloace necinstite. În timpul unei persecuţii pierde toată averea, iar copiii săi, care se leapădă de creştinism, îl denunţă. În cele din urmă, el îşi recunoaşte greşelile şi se pocăieşte cu întreaga familie (Cf. Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pp. 350-351).

În ansamblu, textul se împarte în trei diviziuni: prima cuprinde cele cinci „Vedenii”, a doua, cele douăsprezece „Porunci” şi a treia, cele zece „Asemănări”. Vedeniile sunt dominate de un personaj feminin, căruia autorul i se adresează cu formula „Stăpână”: „Cum stam eu şi cugetam şi judecam acestea (vedeniile pe care le avuse- n.n.) în inima mea, văd în faţa ochilor un jilţ măreţ şi alb, din lână ca omătul; şi veni o femeie în vârstă, în preastrălucit veşmânt, având o carte în mâini; se aşează şi-mi dă bineţe: Bucură-te Herma!. Iar eu, întristat şi plângând, i-am spus: Bucură-te stăpână!” (pp. 213-215). Treptat, acestui personaj feminin în vârstă, i se estompează bătrâneţea pentru ca, în vedenia a IV-a, să se arate sub chipul „miresei”, simbol al Bisericii, „Mireasă” a lui Cristos: „După ce am trecut de fiară şi m-am depărtat vreo treizeci de picioare, am întâlnit o fecioară îmbrăcată ca ieşită din odaia de nuntă, în alb pe de-a-ntregul, cu încălţări albe, învelită până la frunte, cu o panglică pe cap; dar avea părul alb. Ştiind eu, din viziunile de mai dinainte, că este Biserica, m-am înveselit” (p. 251).

Partea a doua se axează pe principiile moralei creştine. De aici aflăm câteva repere pentru credinţă, curăţie şi, mai ales, fidelitate faţă de Dumnezeu: „Deci tu să crezi neâncetat în ce este drept, şi în ce-i nedrept să nu crezi; căci ce este drept are cale dreaptă, pe când ce este nedrept strâmbă. Dar tu urmează calea dreaptă şi netedă şi evit-o pe cea strâmbă! Căci calea strâmbă nu are urme bătute, ci locuri de nestrăbătut şi multe piedici, şi sunt hârtoape şi spini. Aşa că e vătămătoare pentru cei ce o parcurg” (p. 273).

Ultima parte preia o serie de idei din celelalte două părţi şi le dezvoltă cu ajutorul unor simboluri şi parabole. Elementul principal al doctrinei Păstorului este pocăinţa. Pocăinţa e înţeleasă ca o schimbare radicală a cugetului omului, o renunţare benevolă şi o purificare de toate inechităţile anterioare. Practica penitenţială reprezintă, pentru Herma, a fi alături de Domnul. De fapt, el insistă pe folosirea unor termeni ca „Mântuitor”, „Fiul lui Dumnezeu” şi „Domnul”. În cadrul acestei lucrări este evitat atât termenul „Logos”, cât şi  „Isus Cristos”. Revenind la pocăinţă, trebuie remarcat faptul că este acceptată doar o singură dată (practica actuală datează abia din secolul al IV-lea): renunţarea la cele rele şi întoarcerea spre faptele bune. Pocăinţa ne reînnoieşte duhul şi ne regenerează fiinţial, facându-ne posibilă dragostea lui Dumnezeu: „Căci veacul ce vine este vară pentru drepţi, iarnă pentru păcătoşi. Aşadar, când mila Domnului va străluci asupra lor, atunci vor fi vădiţi cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, şi vor fi arătaţi tuturor. Aşa cum vara roadele ficărui arbore în parte se vădesc şi sunt cunoscute ce fel sunt, astfel şi roadele drepţilor cor fi vădite şi vor fi cunoscuţi toţi cei care vor fi în floare în veacul acela” (p. 315).

Câteva puncte doctrinare nu sunt clarificate în Păstor. În afară de numirile lui Dumnezeu pe care le-am evidenţiat mai sus, Herma nu are referinţe la Treime, mai mult decât atât, Isus Cristos este identificat cu Duhul Sfânt. Despre Biserică afirmă că a fost zidită înaintea tuturor şi lumea a fost creată pentru ea. În ceea ce priveşte parusia, Herma, la fel ca majoritatea scriitorilor apocaliptici ai vremii respective, o consideră aproape. Păstorul a cunoscut o largă răspândire. A fost tradus în latină, etiopiană, coptă şi medio-persană. Numeroşi Părinţi ai Bisericii s-au raportat la această scriere. Origen, de exemplu, consideră că scrierea de faţă este una inspirată. Irineu şi Tertulian considerau, de asemenea, că această lucrare face parte din Noul Testament. Încă odată trebuie remarcat faptul că, în perioada respectivă, canonul neo-testamentar  nu era încă definitivat.

Iată câteva repere pentru o lectură care va fi în acelaşi timp interesantă şi plăcută. Recomandăm această lucrare celor care doresc să afle cât mai multe informaţii despre începuturile creştinismului, cu toată diversitatea sa teologică şi literară.Volumul de faţă, bilingv, este bogat adnotat, indexat şi însoţit de bibliografii utile pentru cei interesaţi de aprofundarea tematicii apocaliptice.

Părinţii Apostolici, Scrieri I, ediţie bilingvă, Serie coordonată de Dan Batovici, traduceri de Cristina Ciubotaru, Nicolae Mogage şi Dan Batovici, tabel cronologic de Adrian Munteanu, studiu introductiv şi introduceri de Dan Batovici, ediţie îngrijită de Adrian Muraru, Editura Polirom, Iaşi, 2010.