SMS-ul unui prozator de nota zece

Cartea lui Bogdan Dumitrescu, SMS, a aparut la editura Polirom in primavara anului 2009. Volum de proza scurta de o socanta originalitate, remarcat prompt de criticii literari de la principalele reviste din tara si recomandat cu entuziasm inca de pe coperta cartii de catre Mircea Cartarescu, SMS avea toate sansele sa fie o senzatie. Nu stiu in ce masura asa s-a intimplat, pentru ca nu locuiesc in Romania si nu particip la acel discurs difuz, public si totodata privat, compus din diagnosticuri puse rapid si fara justificare in frinturi de conversatie, birfe si zvonuri, acel discurs care pecetluieste pina la urma reputatia unei carti si a autorului ei.

In Romania se publica multa literatura in momentul de fata, debuturile (si SMS este un debut) sint frecvente si destul de generos intimpinate, dar nu mai exista un public preocupat intr-atit de intens de cultura incit sa urmareasca atent noile aparitii literare si sa le judece atit din prisma proprie, cit si dupa cum ii recomanda critica de intimpinare.

Scriind despre SMS la doi ani de la aparitia sa, nu incerc sa corectez verdictele deja acordate, ori sa-i imboldesc pe acei cititori care nu au citit cartea sa o caute degraba. Scopul meu principal este acela de a identifica si analiza, pentru cei interesati, ingredientele unui fenomen literar pe care il consider exceptional. SMS  e o carte superba. Probabil nu este singura carte de o mare valoare aparuta in Romania in ultimele decenii. Dar e posibil sa fie unica in metoda, in farmacopoeea ei estetica si metafizica, de o subtilitate si ingeniozitate care mie mi-au creat imense delicii de lectura.

Il cunosc bine pe autor, o spun de la bun inceput. Am fost colegi de facultate la inceputul anilor 90, si ne leaga o prietenie ancorata de experiente comune – experientele ciudate ale acelei tulbure perioade – de sensibilitati (cred eu) asemanatoare, dar mai ales de o afinitate, chiar fascinatie (iarasi, cred eu) a fiecaruia pentru felul celuilalt de a scrie.

In ce ma priveste, am fost dintotdeauna convinsa ca Bogdan Dumitrescu are un talent neobisnuit, inca de pe vremea cind imi schita in citeva propozitii mici nuclee narative ale unor viitoare proze sau romane. Dar ceea ce m-a socat a fost felul in care scria: cu imense precautii, tensionat, framintat de teama nereusitei, iritat de imperfectiuni (concrete, reale sau doar ancitipate si temute). La examenul de admitere pentru masteratul de literatura romana am stat unul linga altul. Subiectul – ceva legat de poezia moderna – solicita mai cu seama documentare istorica decit reflectie sau interpretare. Scriam grabita sa cuprind cit mai multa informatie, dar constienta tot timpul de disconfortul celui de linga mine.

Printre adevarate gemete, Bogdan reusise, in primele treizeci de minute, sa scrie o singura fraza. Am citit-o rapid peste umar, initial doar fiindca eram ingrijorata de mult prea lentul progres, si m-am oprit imediat, brusc constienta de previzibilitatea bine informatului meu excurs critic. Fraza lui, unica lui fraza era de o perfecta simplitate, fara neologisme, fara o elocventa sofisticata, socanta in limpezimea si profunzimea ei.

Aceasta este marca literaturii lui Bogdan Dumitrescu: limpezimea stilistica dublata de o filozofie adinca de viata. Povestitorul din SMS – instanta narativa care razbate din toate cele zece proze – este povestitorul despre care scria Walter Benjamin in insemnarile despre Nikolai Leskov: un intelept care a trecut prin multe si acum le istoriseste cu acea adinca intelegere, dar si simplitate, a experientei. Pentru Benjamin, marii povestitori sint (practic sau mai cu seama la modul figurat) marinari, pentru ca ei au calatorit indelung si departe, au vazut si au auzit multe, si stiu sa distinga intre banal si neobisnuit nu atit prin continut faptic, cit prin ton si atitudine.

La Bogdan Dumitrescu am gasit o asemenea literatura a experientei (nu conteaza daca e una reala sau doar construita estetic), cuprinsa intr-o o voce exceptional de clara – stilul- si o privire exceptional de atenta si de nuantata – continutul epic. Stilul, despre care am multe de spus, e clar si simplu, compus din propozitii construite cu rabdare, fara pic de verbozitate, disciplinate printr-o punctuatie impecabila (oare stim citi scriitori nu stapinesc punctuatia limbii romane?) si dispus in registre voit aproape neutre (nici neologismele sau barbarismele unei romane contemporane, nici colocvialisme ori regionalisme care sa caute efectele oralitatii). Dar desi eminamente scriptural, stilul lui Bogdan Dumitrescu nu este citusi de putin distant ori rece si nu exclude sondajul psihologic in plina subiectivitate a protagonistilor din povestirile lui. Continutul epic e fabulos chiar si cind reda intimplari banale, pentru ca nu depinde atit de evenimente, cit de o atitudine fata de evenimente.

Titlul volumului trimite la o sensibilitate acut moderna, sau modernista, si multe dintre povestiri graviteaza in jurul unor fenomene contemporane (banci de date computerizate, clonarea, explozia filmului ca forma de comunicare), dar in esenta sa tematica cartea e profund clasica. Interesul pentru tehnologie sta sub unghi mai curind estetic decit psihologic si ce rezulta este o adevarata estetica a vietii fiintei umane in era comunicarii eliptice din mesajele scurte trimise prin telefoane celulare. Scenele narative devin tablouri de viata care in primul rind seduc prin frumusetea imaginii, si apoi captiveaza prin detaliu narativ. De exemplu, in „Paznic de zi si noapte”,  o povestire despre un barbat care isi petrece ziua facind curse gratuite pentru clienti culesi la intimplare cu un Trabant plin ochi de obiecte adunate aparent fara nici o logica, iar noaptea are grija de copiii strazii, finalul este aproape un poem, o imagine halucinanta a unui maldar de hirtii imprastiate in vint din masina pornita in tromba: „In unele nopti din an, lasa deschis capacul portbagajului, si ambalind motorul la maxim, imprastie hirtiile scrise pe strazi, stirnind ciinii si aprinzind becurile din apartamentele blocurilor in urma lui, ca o coada de lumina.”

Estetica lui Bogdan Dumitrescu este una profund senzoriala, caci descrierile abunda in detalii legate de culoare, gust, miros. Aceasta lume frumoasa este una pe care o vezi de aproape, ii distingi toate culorile si formele, o mirosi si o gusti. Iata, de pilda, un pasaj din povestirea „Inceput”, despre amintirile care compun viata unei femei pe nume Ioana, de la cele mai recente la cele mai timpurii: „O pajiste in plin soare, cu un ciine alb. Fete pe care singura trasatura clara erau gurile uriase rizind, stringind din apropiere la ea. Mirosul de spirt albastru si conturul unor mobile maronii lucind stins. Sunetul vintului. Un tavan cu ingeri la colturi, pe care se joaca umbrele unor crengi”.

Asemenea imagini sint mai curind poeme in proza, cum bine atrage atentia Mircea Cartarescu in observatiile de pe coperta cartii. Dar SMS se citeste pe nerasuflate in buna masura datorita dinamicii ei narative. Bogdan Dumitrescu stie sa varieze vitezele narative, de la ultra-lent (surprinderea a citeva ore in viata unui personaj, ca in „Sniper”) la extrem de rapid (naratiuni de vieti intregi cuprinse in citeva pagini, cum e cazul in „Cu ochii inchisi”). Ritmul si viteza povestirii sint sustinute de selectia detaliului, care, frecvent memorabil in banalitatea lui, contrastateaza cu evenimentele pe care le declanseaza. Dar ritmul narativ e angrenat si mai mult in nuante pur stilistice. In povestirea „O singura data”, eroina, fata batrina careia viata nu ii ofera decit placeri banale, minuscule si insignifiante, primeste un cadou neobisnuit: o masina de scris, de care se indragosteste tocmai pentru ca  reprezinta o ruptura radicala in previzibila ei existent. Masina de scris devine un simbol al unei vieti la care viseaza fara a incerca macar sa ajunga, viata unui om puternic, cu initiative si idei, dintre care unele periculoase.

Fireste, actiunea se petrece in timpul comunismului, cind a avea masina de scris reprezinta un potential act de disidenta politica. Si, intr-adevar, eroina e interogata de militie in legatura cu masina de scris, cerindu-i-se sa dea un fel de proba de dactilografiere menita sa identifice posibile documente subversive. Sub presiunile militiei, initial mascate de politete, dar treptat din ce in ce mai explicite, femeia face o criza de isterie, nu atit din teama, cit din revolta. Plinsul cu sughituri este unica ei forma de eroism, pentru ca ii permite sa nu se supuna somatiilor, iar militienii sfirsesc prin a o lasa in pace, ba chiar a-i oferi un pahar de apa. Tehnica narativa mizeaza pe schimbarea subtila de perspectiva, de la folosirea povestirii la persoana a treia la cea la persoana intii, sugerind astfel ca femeia devine subiect din obiect, stapina pe istoria ei abia dupa ce masina de scris a emancipat-o dintr-o viata de obiect supus mizeriei cotidiene.

Cum spuneam de la bun inceput, valoarea acestui volum e data de stil si tehnica literara, dar si de o filozofie existentiala aparte. In povestirile din SMS intilnim mai ales oameni singuri sau insingurati. Nu exista cupluri decit in masura in care cuplul e prezentat ca prilej de reflectie asupra departarii de celalalt si de tinjire dupa apropiere.

Pentru Bogdan Dumitrescu, viata pare a se desfasura intr-un univers fundamentalmente frumos, dar indiferent la micile drame cotidiene. Din acest contrast decurge o tristete subtila, care insoteste toate povestirile fara a fi explicit localizata in intriga sau in anumite formulari. E tristetea pe care inevitabil o resimte cititorul, ca simplu raspuns la universul populat de personajele lui Bogdan Dumitrescu.

Pentru mine, una dintre cele mai impresionante povestiri din volum este „Gradinita”, in care personajele sint o mina de batrini care locuiesc intr-o casa nationalizata si transformata in bloc. Redusi la simple identitati sociale („Colonelul”, „Batrina”, „Poloneza”, „Avocatul”) de conventiile pe care singuri le impun si respecta, dar si de imprejurarile istorice pentru care sinele individual nu mai conteaza, acesti oameni singuri nu mai au decit o unica bucurie: isi petrec citeva ceasuri placute intr-o mica gradina din fata casei. Atmosfera, deliberat idilica, e brusc alterata de un paragraf final in care e prezentata distrugerea gradinii, pe suprafata careia se construieste o gradinita, de fapt un camin de copii din cele aparute in perioada comunismului, in care vor creste oamenii noi. Pentru aceasta lume noua, care incepe in „gradinita”, nu vor mai exista ceasuri de ragaz si mai ales nu vor mai exista apropieri si intimitati precum cele dintre Colonel, Batrina Doamna si toti ceilalti. Dramatismul povestirii vine din subtilitatea mesajului politic, care e strict sub-textual. Nimic explicit critic sau negativ despre fenomene pur istorice (nationalizarea comunista, demolarile, transformarea relatiilor de familie), ci doar dramatismul contrastului introdus brusc, fara nici un comentariu, intre viata linistita si resemnata a citorva oameni carora nu le-a mai ramas decit un mic spatiu in care pot fi fericiti, si viata inevitabil golita complet de continut pe care o va declansa disparitia acestui spatiu.

Prin felul in care se concentreaza pe intriga si eveniment, evitind comentariul, povestirile capata o profunda dimensiune morala, dar nu una moralizatoare. Pentru Benjamin, aceasta este virtutea suprema a povestitorului: stiinta de a incuraja reflectia asupra unor chestiuni de morala, fara a tine insa discursuri ori predici. Bogdan Dumitrescu evita discursul moralizator prin felul in care manipuleaza tehnica omisiei: evenimente care gem de semnificatie (precum demolarea unui grandiose parc plin de monumente), sint mentionate sec, sau uneori chiar privite din perspectiva celui care e responsabil pentru rau, a vinovatului, nu a victimei. Ce rezulta din asemenea omisiuni sau inversari de perspectiva este un subtil sarcasm, care marcheaza moral mult mai profund decit un comentariu detaliat.

Sarcasmul este blazonul unei constiinte morale moderne, care intelege relativitatea valorilor si multiplicitatea perspectivelor asupra faptelor si intimplarilor din viata de zi cu zi. Aceeasi constiinta morala opereaza prin apelul la absurd. Dar la Bogdan Dumitrescu absurdul e discret si devine aproape plauzibil. In „Vacanta cu trenul din Franta”, un barbat strain, probabil din Europa de Est, sufera un accident in urma caruia isi pierde complet atit memoria, cit si actele. Cind orice incercare de a se gasi vreo informative despre el esueaza, barbatul accepta o identitate noua, de francez, pe care treptat o foloseste abil pina cind ajunge o adevarata celebritate. O alta categorie de absurd prezenta in volum este absurdul utopic, explorat cu voluptate stilistica in „Paradisul acum”, in care e descris un univers fascinant prin combinatia de verosimil si neverosimil a imaginilor si situatiilor prezentate. Iata, de pilda, o asemenea imagine: „Albi vor fi si paunii grasi zburind zgomotos prin oras in locul vrabiilor, cu puii lasati in cuiburi facute din coli de hirtie prin birourile institutiilor parasite, care vor schimba zimbetele in risete cind ar fura greoi bucatele din prajiturile cu frisca de pe mesele teraselor cofetariilor. Pe linga fructele confiate de pe cataifuri, margelute de culoare rosie vor mai lucid oare in ochii cobailor albi care vor inlocui sobolanii in canalele cu apa curata. Noptile, lei si tigrii vagabonzi vor gasi prin tomberoane numai resturi de mincare vegetariana si o vor minca frateste, pete de lumina torcind adormitor in intuneric, caci si ei tot albinosi vor fi.”

Pe coperta cartii, Mircea Cartarescu pomeneste influenta literaturii sud-americane (Borges mai cu seama) asupra prozei lui Bogdan Dumitrescu. Intr-o anumita masura aceasta influenta e indiscutabila, dar e distilata in esentele unui univers complet diferit, fara misterul exotic (cel putin pentru noi) al spatiului sud-american, fara paradox, impregnat in schimb de banalitatea cotidianului, de ne-spectaculosul unor vieti familiare (fie prin evenimente fie prin logica personajelor). Chiar si temele, ideile sau tehnicile evident borgesiene sint trecute prin filtrul unei sensibilitati diferite. Iata, de pilda, problema dublului: SMS o abordeaza ca forma a simulacrului, dar si ca o consecinta a singuratatii. In „Singur(a) pe lume”, un cuplu obsedat de dorinta de a avea doi copii, isi obliga fiul, pe Artim, sa se deghizeze ocazional in fata, pentru a le oferi astfel fiica pe care nu au pot avea, pe Artima. Absurdul situatiei e marcat discret de umor: Artim si Artima sint fapturi total diferite, sfidind astfel logica unei copii si a simulacrului. In final, parintii mor si copilul, de-acum liber sa fie doar o singura persoana, fara sa se mai dedubleze, intelege ca a ramas cu adevarat singur, nu doar fara mama si tata, ci mai ales fara acel dublu care ii permisese sa traiasca in doua lumi. Adevarata libertate nu este cea a unei optiuni bine definite, ci dimpotriva, a duplicitatii care iti permite sa incerci zilnic mai multe formule de viata, mai multe moduri de a fi.

SMS este cartea unui scriitor de rara eleganta, un poet al prozei, un artist de o sensibilitate care pare venita din alte timpuri si din alte locuri, eliberat de actuala obsesie (in literatura romana cel putin) a experimentului, a socantului sau noului. Valorile pe care mizeaza Bogdan Dumitrescu sint subtilitatea si nuanta fina. Sint valori la care nu poate raspunde decit un public sofisticat.