Un episcop-antidot: Vasile cel Mare – partea a doua
Bios kai logos
Una din temele recurente ale celor două discursuri comemorative vizează relaţia dintre cultură şi credinţă, în speţă, dintre cultura păgână („din afară”) şi trăirea evanghelică. Încă din secolul al III-lea (Tertullian etc.) există un curent radical (susţinut, aparent paradoxal, de rafinaţi intelectuali) care văd în cultura păgână un mare pericol la adresa credinţei.
În rezumat, cu cât omul e mai puţin şcolit cu atât el va fi mai bun creştin. Foarte repede însă teologii creştini şi-au dat seama că o asemenea poziţie nu poate fi acceptată, din cel puţin trei motive. În primul rând, Isus Însuşi apare ca un didaskalos în cele patru evanghelii, discursurile din Matei şi din Ioan constituindu-se într-un adevărat „manual de retorică aplicată”. În al doilea rând, prin respingerea în bloc a culturii păgâne (de la citit şi scris până la filozofie şi matematică, trecând prin logică şi dialectică) se respinge, implicit, orice dialog constructiv cu lumea înconjurătoare, majoritară; iar fără dialog nu pot exista convertiri. În fine, atitudinea radical anticulturală a unor Părinţi poate fi explicată şi prin faptul că, în ochii lor, Parusia va veni dintr-un moment într-altul. La cel bun, aşadar, să se continue frecventarea şcolilor din moment ce Adevărul (cu majusculă) nu se află acolo, ci în persoana lui Isus care va veni să judece întreaga lume. Întârzierea Parusiei i-a dat pe brazdă încetul cu încetul pe recalcitranţi. Iar după edictul de toleranţă al lui Constantin (313) frecventarea şcolilor păgâne de către creştini a devenit chiar recomandabilă. Tot mai multe familii aristocratice se convertesc la creştinism, unele în chip autentic, altele din carierism. Nu contează prea mult motivaţiile. Din punctul de vedere al acestui eseu trebuie spus că împletirea dintre cultura clasică, păgână şi credinţă devine o benefică realitate în a doua jumătatea a secolului al IV-lea. Cum am văzut deja, oamenii se botează destul de târziu, la vârsta maturităţii, dat fiind că acordă ritului respectiv o importanţă extraordinară: botezatul moare odată cu Isus şi renaşte odată cu El. Or, până la maturitate individul e format intelectual. Scriind acestea descriu, de fapt, cazurile celor trei Capadocieni, dar nu numai ale lor. Dacă secolul al IV-lea a fost numit, şi pe bună dreptate, „secolul de aur” al patristicii, acest lucru se datorează în primul rând fecundei simbioze între cultură şi credinţă, realizată de o întreagă pleiadă de teologi.
Nu voi analiza în detaliu encomionul lui Grigore din Nazianz. Voi aminti numai câteva idei-cheie şi câteva imagini semnificative. O bună parte a Discursului 43 e consacrat formării (paideusis) episcopului de Cezareea. Educaţia este „cel dintâi dintre bunurile noastre” şi de aceea nu trebuie neglijată, dispreţuită ori minimalizată, aşa cum procedează foarte mulţi, confraţi, scrie cu amărăciune Grigore. Tonul e dat. Descrierea etapelor formării intelectuale şi filozofice a prietenului său devine pretext pentru înlăturarea unei prejudecăţi deja bine instalate în minţile „mai tuturor creştinilor” (43,11), privitoare la inutilitatea asimilării „culturii profane”. Or, scrie revoltat Grigore, e ca şi cum am dispreţui „cerul, pământul, aerul şi tot ce depinde de ele din cauză că unii, din cauza unei greşeli de interpretare, în loc să-L cinstească (sebontes) pe Dumnezeu cinstesc cele [create] de Dumnezeu” (43,11). Cultura păgână nu e un rău în sine, ci un bine în sine, arată mai departe Grigore; efectele ei depind exclusiv de inteligenţa celui care-o foloseşte. Voi reveni mai încolo. Aici aş dori să comentez numai două aspecte, unul biografic, altul teoretic.
Dacă ar fi fost un simplu administrator al Bisericii Vasile cel Mare ar fi căzut în uitare imediat după moarte. Faptul că el a rămas o bornă de neocolit în istoria creştinismului, atât oriental cât şi occidental, se datorează în primul rând anvergurii sale intelectuale. Grigore îi descrie cu lux de amănunte şi anecdote parcursul formării, încercând să contureze un model cât mai viu, pe care să-l impună tinerelor generaţii de creştini şi episcopi. Pentru el, ca şi pentru Grigore de Nyssa, Vasile întruchipează didaskalos-ul desăvârşit. Talentul înnăscut a fost dublat, din fragedă pruncie, de o serioasă educaţie şi autoeducaţie. Rudimentele învăţăturii păgâne le-a asimilat de la propriul său tată, Vasile cel Bătrân, care conducea o şcoală în Cezareea. Fără să stăruie prea mult, Grigore aminteşte că prietenul său a parcurs întregul „ciclu formativ”, faimoasa enkyklios paideia (43,12). Formula nu avea nevoie de explicaţii în Antichitate, de aceea autorul se mulţumeşte doar s-o amintească. Ce reprezintă însă ea, pentru cititorii de azi? Aşa cum precizează H.-I. Marrou în celebra sa lucrare consacrată istoriei educaţiei în Antichitate, nu e vorba de o formare enciclopedică. „Enkyklios paideia semnifică pur şi simplu educaţia comună, curentă în general primită”. Cea mai fidelă traducere a expresiei rămâne „cultură generală”. Avem de-a face aşadar cu o noţiune destul de largă, cu un contur vag, folosită în două accepţii, observă Marrou: „pe de o parte, cultura generală necesară omului de lume, fără referire explicită la învăţământ, reunind aportul întregii educaţii, secundare şi superioare, şcolare şi personale; pe de altă parte, cultura de bază, propedeutica (propaideumata), ce trebuie să pregătească spiritul pentru primirea formelor superioare de învăţământ şi cultură, adică programul ideal de învăţământ secundar”. Oricum ar fi, esenţialul materiilor din care se compune „ciclul formativ” rămân cele şapte moştenite şi de Evul Mediu: trivium, alcătuit din gramatică, retorică şi dialectică; quadrivium, alcătuit din geometrie, aritmetică, astronomie şi teorie muzicală. Enumerarea se regăseşte, telle quelle, în Discursul lui Grigore (43,23), listei comune adăugându-i-se şi medicina. Se pare că Vasile a început să studieze foarte serios medicina, încă de la Bizanţ, pentru a-şi trata singur diferitele boli de care suferea (avea o constituţie foarte plăpândă şi bolea mereu). Vasile, împreună cu prietenul său Grigore din Nazianz, va frecventa cele mai bune şcoli din Bizanţ şi din Atena. Dar asimilarea culturii „dinafară” este sistematic completată şi controlată de credinţă şi de modul de viaţă creştin. Există aşadar o permanentă conlucrare între viaţă şi formare intelectuală, între bios şi logos. În ochii lui Grigore, cei care „au drept ghid numai viaţa sau numai învăţătura, aspectul intelectual (logos), lăsând deoparte celălalt [termen] nu se deosebesc cu nimic de chiori”; cei care combină cele două domenii „sunt fiinţe împlinite”, viaţa lor ducând la fericirea din lumea de dincolo. Modelul se impune cu o evidenţă de netăgăduit: şi credinţă şi formare intelectuală; şi viaţă (practică) şi logos (teorie). Lipsa unui element din ecuaţia sufletului uman rimează cu neîmplinirea, cu nedesăvârşirea.
Spre sfârşitul scurtei sale vieţi, Vasile însuşi a redactat un mic tratat de „folosire a culturii greceşti” destinat, probabil, nepoţilor săi. Ca şi Grigore din Nazianz, el insistă asupra necesităţii unei bune formări intelectuale, dar şi asupra discernământului pe care orice tânăr trebuie să-l mobilizeze pe parcursul „ciclului paideic”. Nu am de gând să analizez în întregime acest discurs, din păcate mai mult citat decât citit şi promovat. Doresc numai să ilustrez aici tema discernământului prin câteva exemple „basilitane”.
Creştinismul şi păgânismul, după Vasile, se întâlnesc în punctul idealului filozofic. Atâta paideia păgână cât şi trăirea creştină tind spre realizarea „sufletului desăvârşit”. Dat fiind că tind spre acelaşi scop cele două moduri de viaţă au şi un număr de mijloace comune. Când vrei să ajungi pe creasta unui munte eşti obligat să urci, chiar dacă pe versanţi diferiţi. Ascensiunea e comună tuturor. Prin urmare, scrie Vasile, tânărul trebuie să-şi mobilizeze discernământul pentru a nu reţine din cărţile păgâne (elene) decât ceea ce concordă cu principiile creştinismului, mai exact, cu principiile Evangheliei. El trebuie să-şi aleagă cu grijă cărţile de citit exact aşa cum albinele îşi aleg florile pentru a produce mierea de calitate (cap. 4). Tânărul creştin retrăieşte aporia tânărului Herakles, obligat să aleagă, la o răscruce, între calea dificilă şi lungă a Virtuţii, care duce la zei; şi calea uşoară, plină de plăceri a Viciului, care-l transformă pe om în fiinţă iraţională. După o scurtă ezitare, Herakles o alege pe cea dintâi, devenind, la capătul vieţii, asemeni zeilor nemuritori (cap. 5). Ce anume trebuie aşadar selectat dintre scrierile păgâne? Cele conforme cu idealul, universal, al omului frumos şi bun (kalokagathia) şi cele care întăresc spusele lui Isus. În Matei 5,39 citim: „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Acest îndemn corespunde la perfecţie unui episod edificator din viaţa lui Socrate. Se spune că, într-o zi, un beţiv l-a bătut atât de tare pe înţeleptul atenian încât toată faţa acestuia devenise o rană vie. Socrate n-a făcut niciun gest de apărare, lăsându-l pe agresor să-l stâlcească în bătaie. Singura lui răzbunare a fost să-şi lipească, după aceea, pe frunte o inscripţie în care spunea: „Făptuitorul este bărbatul cutare.” Comportamentul înţeleptului păgân se înscrie în modelul eticii creştine, prin urmare o asemenea pildă va fi de folos tinerilor în formare.
Tot în „Predica de pe munte” Isus rosteşte următoarele cuvinte: „Aţi auzit că s-a zis: Să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o dorească a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Vasile invocă aici un episod din viaţa lui Alexandru cel Mare. După victoria asupra lui Darius, fostul ucenic al lui Aristotel le-a făcut prizoniere pe fiicele regelui, vestite pentru frumuseţea lor. Dar Alexandru s-a abţinut să se atingă de ele căci, scrie Vasile, „când i-ai biruit pe bărbaţi e ruşinos să te laşi stăpânit de femei”. Deşi sensul pildei păgâne diferă de sensul preceptului cristic, nu se poate spune că Alexandru nu s-a comportat ca un adevărat creştin avant la lettre. În fine, porunca din Exod 20,7, de a nu jura pe nimic, e pusă în aplicare de Clinias, ucenic al lui Pitagora, care, dacă ar fi jurat, ar fi evitat o amendă usturătoare, de trei talanţi. A preferat amenda unui gest sub demnitatea lui. Vasile nu-şi ascunde o anumită admiraţie chiar şi faţă de „câinele” Diogene, pentru dragostea lui de sărăcie, pentru simplitate şi nu în ultimul rând pentru „libertatea de vorbire” (parrhesia) în faţa stăpânilor lumii (cap. 9).
Parrhesia kai orthodoxia
Cu aceasta ajungem la relaţiile dintre Biserică şi Stat, în contextul bizantin al secolului al IV-lea. În encomionul său, Grigore din Nazianz prezintă două confruntări ale episcopului Cezareii, una cu prefectul provinciei Capadocia, a doua, cu împăratul Valens. Acesta din urmă fusese numit împărat al Orientului de către Valentinian I. A avut o domnie de paisprezece ani (364-378) presărată de conflicte intense cu păgânismul, dar şi cu ortodoxia niceeană. Valens îi susţinea pe arieni. Fusese botezat, în 367, de către episcopul arian Eudoxie al Constantinopolului. Cu un an înaintea alegerii lui Vasile ca episcop al Cezareii Valens declanşează încă un val de persecuţii contra niceenilor, la instigarea lui Demofil, succesorul lui Eudoxie. Mulţi episcopi niceeni iau drumul exilului. Spre sfârşitul domniei (a murit asasinat cu un an înainte de moartea lui Vasile) se pare că poziţia lui Valens a devenit mai conciliantă faţă de ceea ce avea să devină ulterior tradiţia orthodoxă.
Ce ne interesează aici nu ţine strict de istoria politică a vremii, ci de portretul interior al unui episcop. În capitolele 48 şi urm. ale Discursului 43, Grigore povesteşte un episod edificator. Prefectul pretoriului Orientului, Domitius Modestus, fost magistrat la curtea lui Iulian Apostatul, era unul din apărătorii şi promotorii întoarcerii la valorile tradiţiei păgâne. Amianus Marcellinus îl descrie ca pe un ins dominat de o prodigiosa feritas (brutalitate extraordinară). Dar această brutalitate nu se manifesta, cum pare să pretindă Grigore, doar faţă de niceeni, ci faţă de toţi creştinii, indiferent de curentele dogmatice. În ochii lui Domitius Modestus (viziune politică prin excelenţă) conta eliminarea oricărui nod conflictual din regiunea pe care o administra. El l-a exilat, între alţii, pe antiniceeanul Eunomie, împotriva căruia a scris şi Vasile cel Mare însuşi. Aşadar prefectul îl convoacă pe Vasile, la scenă fiind prezent şi Grigore din Nazianz. Prefectul îi reproşează episcopului că nu urmează „religia împăratului” (adică arianismul) şi că dovedeşte o riscantă îndrăzneală opunându-se de unul singur puterii imperiale. De la bun început Grigore sugerează disimetria totală între atotputernicia militară a omului politic şi fragilitatea solitară a episcopului. Scena repetă, în ecou, întâlnirea dintre Iisus şi Pilat, cu observaţia că aici „Pilat” nu se declară nici învins, nici mişcat de îndrăzneala interlocutorului. La acuza prefectului Vasile răspunde tranşant: „Nu urmez religia împăratului tău pentru că Împăratul meu nu doreşte aceasta (ou tauta basileus ho emos bouletai)”. Dacă ar accepta credinţa ariană Vasile ar pica în idolatrie, căci, pentru arieni, Iisus nu este altceva decât o creatură, iar venerarea unei creaturi înseamnă idolatrie. Dar culmea îndrăznelii episcopul o atinge cu replica următoare. Întrebat de prefect ce reprezintă puterea politică pentru el, Vasile răspunde: „Nimic, atunci când porunceşte asemenea lucruri [aberante].” Iar mai departe, ca un corolar cu valoare de apoftegmă: „Creştinismul nu ţine de persoane, ci de credinţă.” În faţa unei asemenea replici prefectul îl ameninţă pe rebel cu „reţinerea bunurilor, exilul, tortura şi moartea”. Dar Vasile nu se lasă intimidat răspunzându-i că aceste pedepse nu reprezintă nimic în ochii unui credincios. De ce să-l sperie confiscarea bunurilor din moment ce creştinul (în speţă, Vasile) nu posedă nimic („în afară de câteva zdrenţe şi câteva cărţi”); de ce să se teamă de exil, de vreme ce viaţa creştinului pe pământ nu e decât un exil provizoriu; cât despre torturi, ce rău îi pot face ele unui om care „nu mai are trup”, mintea lui fiind aţintită exclusiv spre cele spirituale; în fine, moartea, în ochii unui creştin, e trecere spre viaţa cea adevărată, alături de Isus. „Aceste cuvinte l-au zguduit (kataplagenta) pe prefect. Nimeni, a spus el, nu mi-a vorbit până acum ca tine, cu o asemenea îndrăzneală (parrhesia)” (43,50). Grigore pune în gura adversarului lauda cuvenită lui Vasile. Dar nici de data aceasta Vasile nu rămâne fără replică: „Poate pentru că până acum n-ai întâlnit niciun episcop.” Indirect, Vasile se adresează confraţilor „amiabili”, care pun compromisul lumesc înaintea respectării orthodoxiei. În chestiunile lumeşti creştinii sunt docili, înţelegători, mai smeriţi decât oricine; dar când în joc e Dumnezeu Însuşi, atunci nimic nu contează şi nimic nu-i înfricoşează. Conflictul se va încheia o dată cu participarea împăratului la sfânta liturghie, „cu sufletul atât de tulburat” încât era să se prăbuşească în mijlocul altarului. Dincolo de exagerările specifice nu doar genului encomiastic, ci, în general, textelor apologetice, o idee majoră domină scena, care trimite la cuvânt lui Isus: „Împărăţia Mea nu este din această lume.”
„Libertatea de vorbire”, „îndrăzneala” pe care le afişează Vasile în faţa omului puterii îşi au izvorul în comuniunea indestructibilă cu Iisus, unicul Împărat, al sufletului, nu al trupului. Dihotomia trup-suflet, asumată existenţial, legitimează dihotomia Stat-Biserică, asumată social. Legislator în interiorul „republicii” sale creştine (Basiliada), păstor de suflete şi ghid al dreptei credinţei, Vasile îşi merită apelativul „cel Mare”. Din punctul de vedere al adevăratei tradiţii creştine, bazată pe credinţă, pe iubire, pe împletirea sacului şi a culturii, pe curajul mărturisirii adevărului, indiferent de împrejurări, ne aflăm în faţa unui adevărat episcop-antidot de care Biserica de azi are mai multă nevoie ca oricând.
*
Text prezentat la colocviul „Teologie şi spiritualitate în operele Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz”, care s-a desfăşurat între 28-30 aprilie la Oradea în organizarea Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică de Oradea şi a Departamentului Oradea a Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babes-Bolyai. Pentru prezenta versiune am eliminat notele de subsol. Versiunea integrală va apărea în Actele colocviului.
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
