Un înţelept occidental în China secolului al XVI-lea

Matteo Ricci, n. 1552 – d. 1610, italian renascentist, aparţinând celei de-a doua generaţii de iezuiţi, este primul european care a pătruns în „Cetatea interzisă”.

Trimis ca misionar în China, Ricci a încercat să inventeze o misiune cu scopul de a evangheliza poporul chinez ţinând cont de tradiţia şi cultura sa. A renunţat la reverenda preotului catolic şi a ales îmbrăcămintea literaţilor confucianişti. În locul marilor discursuri teologice, a privilegiat amiciţiile personale şi conversaţiile ştiinţifice. A acceptat până şi numele Li Madu pe care i l-au dat chinezii.

Cu ocazia aniversării a 400 de ani de la moartea iezuitului, cercetătorul Vincent Cronin a publicat o impresionantă biografie utilizând ca documente de bază relatările de călătorie şi corespondenţa lui Ricci. Lectura acestei cărţi ne poziţionează în faţa problemelor fundamentale şi mereu de actualitate: relaţia cu celălalt, valoarea relativă a modului nostru de a face şi a vedea, comunicarea a ceva nou.

Pe când era încă tânăr student, Ricci a simţit chemarea de la Dumnezeu să intre în rândurile ordinului iezuit, recent întemeiat de Ignaţiu de Loyola. Devenit iezuit, i se încredinţează repede misiunea de a pleca pe tărâmuri asiatice pentru a duce Evanghelia lui Cristos. Datorită înţelepciunii remarcabile (Ricci studiase matematica modernă, astrologia, ceasornicăria) şi datorită respectului său profund pentru cultura chineză şi încurajat de harisma sa relaţională, iezuitul reuşeşte să închege prietenii cu cei mai mari literaţi chinezi introducând astfel creştinismul în cele mai înalte sfere ale culturii ţării. Cucereşte respectul, aprecierea şi dragostea celor din jur.

Acest om, dotat cu o inteligenţă rarisimă, a înţeles în profunzime conceptul de aculturare a creştinismului, exprimat oficial câteva secole mai târziu de conciliul Vatican II. Trebuie menţionat faptul că pentru prima dată un misionar creştin era confruntat cu o societate dezvoltată din punct de vedere cultural şi religios, de talia Occidentului.

Chinezii, un popor savant şi posedând o înţelepciune milenară, manifestau repulsie pentru străini asimilându-i popoarelor barbare. A impune creştinismul cu forţa, metoda practicată în trecut, era exclus pentru Ricci, cu atât mai mult cu cât noţiunile şi dogmele creştine sunt atât de îndepărtate de raţionamentul chinez marcat de cultura religioasă confucianistă.

Iezuitul italian reuşeşte să combine creştinismul şi confucianismul, care este un mod de a trăi, nu o religie în sensul strict al cuvântului, cu nimic contradictorie creştinismului. Misiunea sa de aculturare a Evangheliei a avut ca rezultat sute de mii de convertiri la creştinism.

Din păcate, acest imens şi important rezultat a fost distrus după moartea sa de misionarii franciscani şi dominicani care, spre deosebire de Ricci, au refuzat specificităţile culturii chineze şi au încercat să impună ritul occidental cu forţa, declarând că ritul chinez, care cinstea strămoşii, era eretic. O imensă lipsă de respect faţă de acest popor se manifestă atunci când Roma numeşte un episcop incapabil să ţină o conversaţie în chineză şi care ignora complet cultura religioasă a ţării. Lipsa de pedagogie şi de tact a noilor misionari au condus poporul chinez la un refuz în bloc al mesajului lor.

Răsfoind cele 320 de pagini ale cărţii, cititorul descoperă calităţile de misionar ale iezuitului italian Matteo Ricci, înţeleptul venit din Occident. Spre deosebire de viziunea romantică a unui creştinism misionar ce sfârşeşte martir în numele Evangheliei, cei 20 de ani petrecuţi de Ricci între chinezi ne arată că o misiune ad gentes este mai întâi de toate un lucru în care doar aplicând pedagogia aculturării se poate asigura succesul. Misionarul îşi propune obiective, se înarmează cu mijloacele necesare, constituie o echipă în jurul său, adoptă o strategie astfel încât mesajul să fie primit, ţinând cont de cultura şi de ambientul religios al ţării.

Obiectivul lui Ricci era acela de a se instala în China, de a se bucura de libertatea cultului şi de a-l întâlni pe Împărat. Strategia constă în a transpune în context chinez fundamentul religiei creştine. Dificultăţile sunt numeroase şi variate de la o ţară de misiune la alta, mai ales atunci când misionarul se adresează unui popor care poate trăi fără creştinism şi care nu are nici măcar cuvintele necesare pentru a exprima adevărurile Simbolului credinţei. Simplitatea şi sărăcia evanghelică nu sunt valori spirituale în China, iar reputaţia detestabilă a călugărilor budişti nu oferă o imagine pozitivă despre misionarul creştin. Însuşi conceptul de Dumnezeu trebuie definit într-un mod apropriat culturii căreia misionarul i se adresează.

Ricci este un om al lui Dumnezeu şi nu-şi pierde încrederea. Iezuitul readaptează pedagogia sa misionară şi decide să se adreseze clasei literaţilor pe care începe să-i frecventeze. Astfel, occidentalul devine un „chinez” printre chinezi, literat printre literaţi, primit şi acceptat la banchete şi mese luate în comun ce favorizează dezbateri pe teme religioase şi ştiinţifice. Din favoruri în defavoruri şi invers, utilizând subtilităţi politice pe care nu le înţelegea decât parţial, acest demers l-a condus pe Ricci în palatul Împăratului, pe care nu-l va întâlni, din păcate, niciodată. Totuşi, el aruncă sămânţa Evangheliei peste tot pe unde trece, favorizând astfel naşterea primei comunităţi creştine în China. Inventează sinologia, scrie opere direct în limba chineză, desenează harta lumii cunoscute atunci, publică un dicţionar şi mai multe lucrări de ştiinţe astronomice şi de ceasornicărie în China. Inteligenţa excepţională a iezuitului a reprezentat un mare atu în misiunea sa de evanghelizare. Misionarul Ricci ne interpelează şi astăzi, nu doar datorită pedagogiei sale, pusă în slujba misiunii, dar şi datorită a ceea ce poate fi numit aculturaţie. Şi aici este vorba de principii şi strategii.

Atunci când o religie doreşte să penetreze într-o societate în care nu exista, în ce măsură trebuie să se acomodeze riturilor sau tradiţiilor locale? După o analiză detaliată a rugăciunilor confucianiste pentru morţi, constatând că ele nu reprezentau o pantă spre un păgânism latent, ele au fost tolerate în spiritualitatea creştină chineză. Istoria Bisericii e plină de denunţuri, arbitraje şi gelozii. După un secol de discuţii, tergiversări şi decrete contradictorii, Roma a interzis „ritul chinez” în sec. XVIII, cauzând astfel sfârşitul Bisericii fondate de Ricci într-un context de persecuţii. Într-un capitol cu totul aparte, pasionant, Cronin descrie naufragiul întregii ţări până la scufundarea ei în sistemul comunist maoist ca o consecinţă a acestor disputationes. Sudoarea şi martirul misionarilor nu a jenat niciodată pe nimeni; a ţine cont de ce este bun într-o civilizaţie indigenă, străin creştinismului, pare a fi problematic pentru evanghelizare. Suntem în anii 1750: atacată de curentele filozofice, Biserica se află în defensivă, obişnuită să aibă dreptate şi să domnească peste suflete. Validarea riturilor confucianiste nu ajunge la momentul potrivit, iar faptul că validarea era promovată de iezuiţi nu aranja lucrurile.

Problema aculturării rămâne esenţială şi actuală şi va rămâne atât timp cât Biserica va dori să fie misionară. Pentru a atrage noi popoare la mesajul evanghelic şi a umple „mrejele Sf. Petru” nu este suficient a se instala ad cathedra şi a proclama Catehismul şi dogmele Bisericii. Este necesar să se depăşească obstacolul culturii şi tradiţiilor religioase pentru a penetra în interiorul popoarelor cărora Biserica doreşte să le transmită Vestea cea Bună. Ritul Roman este el însuşi rezultatul diferitelor componente moştenite din timpuri străvechi şi poartă amprenta diferitelor locuri unde Evanghelia a fost proclamată. Este un produs al fecundităţii aculturării creştinismului. Aculturaţia creştinismului face parte integrantă din predicarea Evangheliei la toată făptura. El a facilitat întotdeauna transmiterea valorilor evanghelice a noi popoare care au acceptat jugul plăcut şi blând al Evangheliei lui Cristos.

Cartea lui Vincent Cronin este pasionantă. Cititorul descoperă un personaj formidabil, recunoscut şi celebrat în China mai mult decât în Europa. De asemenea, autorul ne ajută să descoperim un continent, complet necunoscut la acea epocă în Occident. Cultura chineză este extrem de complicată, cu rituri codificate de politeţe şi plecăciuni fără număr, cu o raportare la timp complet diferită de a noastră, cu o înţelepciune milenară. În sfârşit, este surprinzător faptul de a constata cum o cultură atât de rafinată putea în acelaşi timp să fie atât de necruţătoare.

Vincent Cronin, Matteo Ricci: le Sage venu de l’Occident, Albin Michel, Paris, 2010.

Cititorii francofoni pot urmări o emisiune specială dedicată lui Matteo Ricii intrând pe adresa:

http://www.ktotv.com/videos-chretiennes/emissions/nouveautes/la-foi-prise-au-mot-matteo-ricci/00049774