Unificarea datei Paştilor: o chestiune de normalitate şi bun simţ
Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am iniţiat-o la Colegiul Noua Europă, sunt catolici: excelentele ebraizante şi clasiciste Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Nu există oameni lângă care să mă simt mai bine şi cu care să-mi placă să stau mai mult la taclale; până şi „disputele” ştiinţifice devin un exerciţiu de bună dispoziţie în compania lor. Singura umbră aruncată, de nu ştiu unde, peste paradisiaca noastră comuniune, şi care suscită un fel de indispoziţie obiectivă în tustrei, este umbra datei Paştilor.
Uneori, din pură întâmplare astronomică, marea sărbătoare a ortodocşilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori însă ea ne dezbină crud şi nemeritat. Anul acesta Francisca şi Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, în vreme ce eu abia îl inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor şi aşa mai departe. Acum câteva săptămâni ele mi-au urat un însufleţit „Hristos a înviat!”, iar eu, din politeţe, m-am văzut obligat să le răspund cu un pleoştit, „ambarasat” „Cu adevărat a înviat”, dat fiind că mă aflam, spiritual şi temporal, cu multe leghe în urma evenimentului.
Absurditatea situaţiei devine şi mai evidentă, pentru mine, familia şi prietenii mei care trăim în Occident. Majoritatea creştinilor din Franţa sunt catolici. Paştile lor au căzut, anul acesta, pe 27 martie, în vreme ce noi, minoritarii, asistăm, ca într-un scenariu kafkian, venirea altor Paşti, după un alt calendar, „al nostru”. Din ce în ce mai mulţi credincioşi sunt iritaţi de acest scenariu schizoid, fără nicio legitimitate teologică sau logică, în fond. Evreii sărbătoresc, cu toţii, un singur Paşte, musulmanii, cu toţii, oriunde s-ar afla pe planetă, un singur Ramadan. Numai noi, creştinii, propunem Paştile noastre în doi timpi, anulând, prin chiar această schismă, caracterul sacru şi universal al sărbătorii.
Un strop de istorie
Întâi, o precizare terminologică! Tradiţional, în jargonul teologilor români, sărbătoarea evreilor este numită „Paşte”, la singular, iar sărbătoarea creştinilor, „Paşti”, la plural. Voi adopta în text această convenţie comodă.
La începutul începutului, Paştele este o sărbătoare nomadă, probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practicat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o semnificaţie apotropaică: ţinea deoparte Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece” (sensul cuvântului „paşte”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior, tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea eliberării din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Această a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar Philon din Alexandria, în Legile speciale II,147, notează: „Sărbătoarea Paştelui este o comemorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei. Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie, unde străinii erau prigoniţi, şi unde, lucru mult mai groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice.”
Isus a murit răstignit la 14 Nisan, de Paştele evreilor. Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul cu încetul, Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea se „pascalizează”. La început, Paştile creştinilor comemorează Cina cea de taină; ulterior, Pătimirile şi Învierea. Cele trei momente se condensează.
Savanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una „asiatică”, a doua „alexandrină”, după numele provinciilor de referinţă. Tradiţia „asiatică”, reprezentată de o predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes, subliniază Pătimirile Mântuitorului: sărbătoarea comemorează mai cu seamă suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii universale. Viziunea „naturalistă” sau „realistă” asiatică este contrabalansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc.
Această tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III). Tradiţia latină, puternic influenţată la început de comunităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pascală „asiatică”), se „alexandrinizează” treptat, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, prin puternica personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin.
Iudaizanţi şi antiiudaizanţi
Primele controverse legate de data sărbătoririi Paştilor apar în a doua jumătate a secolului al II-lea. Comunităţile creştine, numeroase, mici şi dispersate pe toată suprafaţa Imperiului Roman, nu beneficiază de o coordonare legitimă, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic funcţionează, o vreme, după vechiul adagiu: „câte bordeie atâtea obicee”.
Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbătoresc Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost răstignit „ca un miel”, indiferent în ce zi din săptămână pica această dată.
De la numele zilei în latineşte („paisprezece”), credincioşii respectivi au fost numiţi, de către adversarii lor, „quartodecimani”. Practica respectivă avea două consecinţe discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotărârii mai multor sinoade locale, Paştile trebuiau sărbătorite obligatoriu într-o zi de duminică („ziua Domnului”); dat fiind că sărbătoarea, la quartodecimani, putea avea loc în orice zi din săptămână, postul se întrerupea automat, înainte de încheierea săptămânii sfinte. Quartodecimanii, acuzaţi de reiudaizare a creştinismului, au fost combătuţi mai cu seamă de Biserica romană. Finalmente, ei au acceptat mutarea sărbătorii în ziua de duminică.
Sinodul de la Niceea: dată universală a Paştilor
Abia Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de calculare a Paştilor, impunând data stabilită întregii Biserici. Paştile creştin va fi sărbătorit, spun Actele Sinodului, în prima duminică după prima lună plină urmând echinoxului de primăvară. Dacă Paştele evreiesc ar urma să pice în acea duminică, atunci Paştile creştinilor va trece în duminica imediat următoare.
Două lucruri se cuvin spuse în legătură cu decizia sinodală: nu are o acoperire în cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimează conţinutul Paştilor, consacrând Cina cea de taină, nu însă data sărbătorii, pe care o stabileşte, iată, un Sinod ecumenic, după trei sute de ani de la Răstignire.
Al doilea lucru, mai sensibil: data respectivă este fixată de Părinţi pe criterii polemice, vădit antiudaice. Ea nu trebuie să pice în aceeaşi zi cu Paştele evreilor (14 Nisan), ci într-o „duminică” (adică în „ziua Domnului”, nu într-un „sabat”). Iar dacă prima duminică de după luna nouă este „ocupată” de Paştile evreilor (calculat, amintesc, după calendarul lunar, nu solar), atunci Paştile creştinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreieşti trebuie, aşadar, evitate.
Fără a face o judecată de valoare asupra acestor aspecte, mă întreb în ce măsură au ele o legitimitate intrinsecă. De ce, obiectiv vorbind, acum, măcar acum, în secolul XXI, Paştile creştinilor n-ar putea fi celebrat odată cu Paştele evreilor?
Dilema românilor ortodocşi: Moscova sau/şi Occident?
Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el funcţionează şi astăzi. De unde vine însă decalajul dintre Paştile catolic şi Paştile ortodox? Fireşte, schisma de la 1054 a jucat şi aici. Dar numai o vreme. În 1582, lumea catolică adoptă calendarul gregorian (13 zile sunt adăugate la calendarul iulian). Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va accepta reformarea calendarului abia în 1924, după modelul occidental, spre onoarea ei şi înfruntând riscul de a provoca răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor (Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela Necazurile părintelui Ghedeon).
Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorite laolaltă cu ei, după „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie.
Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor. Prin urmare, anul liturgic al românilor ortodocşi demarează şi se scurge, „ca Donul liniştit”, în „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fraţii pravoslavnici de peste Prut.
În preajma Crăciunului însă elanurile ecumeniste ale BOR ne întorc, printr-o acrobaţie magică, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic şi mă privesc când amuzaţi, când debusolaţi, când intrigaţi. La Paşti, au priceput, suntem în decalaj, pentru că Bucureştiul nu vrea să supere Moscova; de Crăciun uită să mă felicite, întrucât află de la TV că lumea ortodoxă serbează Naşterea Domnului pe 7 ianuarie, „după stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele două mari sărbători ale creştinismului devin pentru mine măr al discordiei şi sursă de înveninare.
Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calculării datei Paştilor. Conform estimărilor făcute la Niceea, data respectivă putea evolua între următoarele limite: 22 martie, prima zi de după echinox, şi 25 aprilie, cea mai îndepărtată duminică posibilă. Cum se face atunci că, în 1945 şi 1956, românii ortodocşi au avut Paştile pe 6 mai, în 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai? Pentru că, în urma diplomaţiilor pravoslavnice, noi, românii, adăugăm 13 zile la „stilul vechi”, ca să ne punem bine şi cu stilul nou (adică a nu încălca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sărbătoarea pascală devine 4 aprilie, iar cea mai târzie, 8 mai.
Mai descurcă-te, biet credincios ortodox român, dacă poţi, în acest lăstăriş de date şi comédii! Cu obiectivitate şi rigoare, trebuie să admitem că vina o purtăm noi, ortodocşii români, care nu ne hotărâm o dată pentru totdeauna în ce direcţie vrem să mergem. Şi nici măcar nu este vorba de direcţie, ci de o minimă coerenţă socială, morală. „Epoca iuliană” s-a sfârşit de mult; trăim, vrem nu vrem, cu toţii, în plină „epocă gregoriană”… de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumătate de gură pentru a spune „nu” în clipa următoare, cu cealaltă jumătate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decât păguboasă: ne mănâncă timpul, ne uzează nervii, ne destabilizează interior.
Sinodul BOR a sărbătorit recent autocefalia. La ce serveşte această independenţă juridică şi administrativă, dacă ea nu este pusă în slujba credincioşilor ortodocşi români? BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani. Faceţi din Paşti o sărbătoare universal-creştină, precum era la început.
Text apărut în România liberă, 15 aprilie 2005, cu titlul „Data Paştilor: o problemă politică?” A fost reprodus, în versiune franceză, în revista Connaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005, şi preluat ulterior în volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.
Deşi au trecut şapte ani de la publicarea lui iniţială, nu s-a făcut absolut niciun pas pentru rezolvarea acestei chestiuni importante pentru toţi creştinii români (nu numai din România, ci de pe întreaga planetă). Mai mult decât atât, multe culte din România preferă să adopte data Paştilor după Biserica Ortodoxă Română, din motive strict diplomatice.
Sperăm ca în scurt timp Bisericile responsabile din România să organizeze întruniri de lucru şi, toate laolaltă, să decidă unificarea datei Paştilor după calendarul adoptat în Occident. Oglindanet sărbătoreşte anul acesta Paştile, cum e firesc şi creştinesc, duminică 8 aprilie.
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
”PROBLEMA SĂRBĂTORIRII SFINTELOR PAȘTI, O CERINȚĂ CARE NU MAI TREBUIE SĂ FIE AMÂNATĂ”
(Declarație făcută în plenul Senatului României). (1998)
Cei mai mulți români sărbătoresc Sfintele Paști în anul 1998 la o săptamână după frații lor romano-catolici români. În anul 1997 diferența a fost de o lună. De ce?
Fixarea datelor de sărbatorire a Paștelui, atât după stilul vechi, cât şi după cel nou, se face în baza hotarârilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325 care a stabilit pentru toată creștinătatea următoarele reguli: „Toţi creștinii vor prăznui Paștele numai duminica”. „Duminica de prăznuire va fi aceea care urmează după prima lună plină care apare după echinocțiul de primăvară, respectiv 21 martie”. „Dacă această duminică va coincide cu luna plină de primăvară când evreii îşi serbează Paștele, atunci Paștele creștine vor fi prăznuite în duminica următoare.”
Prin imperfecțiunile sale, calendarul iulian, care a stat inițial la baza stabilirii zilelor de sărbătorire a Paștelui, generează erori de datare, concretizate în producerea unei întârzieri de o zi, față de data astronomică reală la scurgerea unui numar de 128 de ani, întârziere care în secolul nostru a ajuns să fie de 13 zile.
Pentru eliminarea incovenientelor calendarului iulian, în secolul al XVI-lea, respectiv anul 1582, când întârzierea menționată a ajuns la 10 zile, în Apus s-a înfăptuit reforma calendaristică gregoriană, cunoscută şi sub numele de „stil nou”. Din acel moment, Apusul a început să fixeze sărbătorile religioase după calendarul gregorian „Stil nou”, pe când Rasăritul, neadoptând noul calendar, a continuat să fixeze sărbătorile religioase dupa stilul vechi, calendarul iulian.
În anul 1923, Bisericile ortodoxe au hotărât la Conferința de la Constantinopol să-şi îndrepte calendarul. Totuşi, Biserica Rusă – Patriarhia Moscovei – , Biserica Sârba, Patriarhia de Belgrad şi
Patriarhia Ierusalimului nu au dat curs acestei decizii, utilizând pâna astăzi calendarul iulian, stil vechi. Din acest motiv, în cadrul ortodoxiei s-a convenit ca atât bisericile care au adoptat stilul nou, cât şi cele care au ramas la stilul vechi să sărbătorească cel puțin Paștele în mod unitar, şi anume, după stilul vechi, deci dupa datele eronate care rezultă din folosirea calendarului, neîndreptat, iulian. Aceasta este explicația faptului ca Biserica Ortodoxa Română şi Biserica Greco-Catolică, care au trecut la stil nou încă din anul 1924, prăznuiesc Sfintele Paști după stilul vechi, iar Crăciunul şi celelalte sărbători, după stilul nou.
Vom face referire numai la surse scrise ortodoxe pentru a înțelege mai bine cât de actuală este această problemă şi cât de necesară este rezolvarea ei chiar din punctul de vedere ortodox român.
În revista Patriarhiei Române „Ortodoxia” nr. 2 din 1972, citim: „la 17 iulie 1948, reprezentanții bisericilor ortodoxe, adunați la o conferință la Moscova pentru aniversarea împlinirii a 500 de ani de la obținerea autocefaliei de catre Biserica ortodoxa rusă, au semnat o rezoluție în problema serbării Paștelui la aceeaşi dată de către toate bisericile ortodoxe din lume. Această rezoluție prevede pentru fiecare biserică ortodoxă obligația de a serba Paștele dupa stilul vechi, iulian” (doctor diacon Arubala Ghevardis, „Sărbătoarea Sfintelor Paști în cultul creștin”). Inutil să mai adaugam ca Biserica ortodoxa rusă din acea vreme era dominată de Iosif Vissarionovici Stalin, promotorul pe toate căile al panslavismului roșu.
Principalele organe de presă ale Bisericii Ortodoxe Române au cerut trecerea la sărbatorirea Sfintelor Paști la data corectă. Iată câteva poziții.
a) Revista „Ortodoxia” publică următoarele propuneri:
1– toate bisericile rasăritene care nu au acceptat încă noul calendar gregorian îndreptat să-l accepte şi să-l aplice în practica lor;
2 – bisericile rasăritene care au acceptat îndreptarea calendarului potrivit normelor fixate la Conferința de la Constantinopol din 1923 să aplice aceasta îndreptare şi în privința îndreptării datei Paștelor.
Această consonanța a calendarului bisericesc cu cel civil ar asigura baza pe care s-ar putea fixa o dată comună pentru serbarea Învierii Domnului.
b) Revista „Vestitorul Ortodoxiei” spune. „A ține la un calendar care nu mai corespunde realitaților științifice înseamnă a accepta ignoranța, ba chiar a o cultiva, atrăgând discreditarea creștinismului de către necreștini” (citat din Preot Profesor Nicolae Necula în revista „Vestitorul
Ortodoxiei” din 1 mai 1994).
c) Revista „Telegraful român” a Arhiepiscopiei române a Sibiului scria: „Astăzi bisericile ortodoxe serbează Paștele dupa tabelele eronate ale stilului vechi, de aici marile diferențe de timp dintre Paștele ortodox şi Paștele catolic, diferențe care urcă uneori până la cinci săptamâni, şi care fac atât pe unii creștini cât şi pe necreștini să se întrebe de ce creștinii nu serbează Paștele în una şi aceeaşi zi: „Oare Hristos a murit şi a înviat de mai multe ori?”
Considerăm deci că ultima piedică în calea realizăriii acestui deziderat unanim creștin, respectiv unitatea deplină în data serbării Paștelui, este „persistența nejustificată a celor trei Biserici ortodoxe autocefale, rusă, sârbă şi de la Ierusalim, în folosirea calendarului neîndreptat stil vechi” (citat din revista „Telegraful român”, „Pe calea unității generale creștine în serbarea Sfintelor Paști”).
Sunt suficiente exemplele care arată ca Biserica Ortodoxă Română consideră corectă data Sfintelor Paști fixată de Roma, nu de Moscova, dar o serbează tot pe aceea a Moscovei. La ruşi, rezistența la schimbarea calendarului s-a datorat, citez: „nivelului scăzut de cultură al majoritații
credincioşilor” (Gheorghe Dobrin, „De ce nu serbăm Paștele creștin toţi creștinii la aceeaşi dată”, în „Tribuna Sibiului”).
De aceea, întrebăm: mai mergem pe urma Moscovei?
Foloasele de natură spirituală religioasă, națională, politică, socială şi culturală ale rezolvării acestei probleme sunt urmatoarele:
– un pas ecumenic, practic, venit de jos în sus, adică de la credincioşi catre ierarhia bisericilor românești, ortodoxă şi catolică, pentru realizarea unitații spirituale a tuturor românilor. În acest sens se pronunță Mișcarea ecumenică română pentru unitate pascală, care mi-a dat mandat pentru acest demers;
– ieşirea din orbita spirituală slavo-moscovită care a păstrat sărbătorirea Sfintelor Paști după calendarul vechi şi revenirea noastră la spiritualitatea apuseană a Romei străbune cu păstrarea tuturor tradițiilor străbune autohtone bisericeşti.
Ar fi primul popor din Europa care ar izbuti o punte populară între ortodoxie şi catolicism, ceea ce ar aduce un evident prestigiu pentru România în fața Consiliului Europei şi a celorlalte foruri europene;
– s-ar elimina neînțelegerile şi animozitațile din Transilvania legate de Sfintele Paști, unde unii români apar ca ținând Paștele unguresc şi Paștele săsesc, în timp ce alții îşi revendică Paștele românesc;
– toţi școlarii ar putea primi vacanța de Sfintele Paști în aceeaşi perioadă şi ar fi mai simplu pentru învațământ;
– ar fi o mare armonie spirituală şi socială, deoarece s-ar elimina situația actuală în care unii români sărbatoresc Sfintele Paști şi se bucură, iar alții sunt încă în postul Sfintelor Paști şi se întristează;
– s-ar elimina sărbătorirea la o dată greşită a Sfintelor Paști, cum se face acum de către ortodocşi după calendarul vechi, lucru recunoscut de către revistele religioase ortodoxe, dar tolerat pentru a fi aliniat ruşilor, sârbilor şi Ierusalimului.
Din considerente de unitate națională, pe care această cerere o promoveaza pe linie spirituala, v-aș ruga să o sprijiniți.
De aceea propun Senatului României să adreseze un apel Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-Catolice, pentru adoptarea de acum înainte a datei corecte creștine de sărbătorire a Sfintelor Paști.
Senator
Ioan Moisin
(„MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI”, PARTEA a II-a, Nr. 51, 1998).
APELUL MIŞCĂRII ECUMENICE ROMÂNE PENTRU UNITATE PASCALĂ.
(Declarație în Senatul României).
„Domnul Ioan Moisin:
Doamnelor şi domnilor,
Pentru că suntem în perioada sărbătoririi Sfintelor Paşti, vă spun mai întâi „Hristos a înviat!”
Voi da citire Apelului Mişcării Ecumenice Române Pentru Unitate Pascală.
Din iniţiativa unui grup de credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, la data de 3 aprilie 1994 a luat fiinţă Mişcarea Ecumenică Română Pentru Unitate Pascală, care-şi propune mobilizarea tuturor creştinilor în vederea sensibilizării ierarhilor bisericilor creştine pentru a hotărî în spirit ecumenic sărbătorirea unitară a Sfintelor Paşti. După cum este cunoscut, în prezent, creştinătatea este divizată în privinţa prăznuirii Sfintelor Paşti. Creştinii ortodocşi şi greco-catolici serbează Paştele după stilul vechi, conform calendarului iulian, pe când creştinii romano-catolici şi protestanţii după stilul nou, conform calendarului gregorian. Fixarea datelor de serbare a Paştilor, atât după stilul vechi, cât şi după cel nou, se face la baza hotărârilor Sinodului I ecumenic de la Niceea, din anul 325, care a stabilit pentru toată creştinătatea următoarele reguli:
1.Toţi creştinii vor prăznui Paştele numai duminica.
2. Duminica de prăznuire va fi aceea care urmează după prima lună plină care apare după echinocţiul de primăvară – 21 martie.
3. Dacă această duminică va coincide cu luna plină de primăvară, când evreii îşi serbează Paştele, atunci Paştele creştine vor fi prăznuite în duminica următoare.
Prin imperfecţiunile sale, calendarul iulian, care a stat la iniţiala bază a stabilirii zilelor de serbare a Paştilor, generează erori de datare, concretizate în producerea unei întârzieri de o zi faţă de data astronomică reală, la scurgerea unui număr de 128 de ani, întârziere care în secolul nostru a ajuns să fie de 13 zile. Pentru eliminarea inconvenientelor calendarului iulian, în secolul al XVI-lea, anul 1582, când întârzierea menţionată a ajuns la 10 zile, în Apus s-a înfăptuit reforma calendaristică gregoriană, cunoscută sub numele de „stil nou”. Din acel moment, Apusul a început să fixeze sărbătorile religioase după calendarul gregorian, stil nou, pe când Răsăritul, neadoptând noul calendar, a continuat să fixeze serbările religioase după stilul vechi, calendarul iulian.
În anul 1923, bisericile ortodoxe au hotărât, la Conferinţa de la Constantinopol, să-şi îndrepte calendarul. Totuşi, Biserica rusă – Patriarhia Moscovei, Biserica Sârbă – Patriarhia de Belgrad şi Patriarhia Ierusalimului nu au dat curs acestei decizii, utilizând până astăzi calendarul iulian, stil vechi. Din acest motiv, în cadrul ortodoxiei s-a convenit că atât bisericile care au adoptat stil nou, cât şi cele care au rămas la stilul vechi să sărbătorească cel puţin Paştele în mod unitar, şi anume după stilul vechi, deci după datele eronate care rezultă din folosirea calendarului neîndreptat iulian.
Aceasta este explicaţia faptului că Biserica Ortodoxă Română, care a trecut la stilul nou încă din anul 1924, prăznuieşte Sfintele Paşti după stilul vechi, iar Crăciunul şi celelalte sărbători după stilul nou. Din considerentele de unitate naţională şi de rit religios, Biserica Greco-Catolică Română şi-a fixat în acelaşi mod sărbătorile.
În vederea înlăturării acestor anomalii, facem apel de conştiinţă către toţi creştinii pentru sprijinirea acţiunii de unificare a sărbătoririi Sfintelor Paşti în conformitate cu exigenţele calendarului îndreptat. Deoarece hotărârea sărbătoririi la aceeaşi dată a Sfintelor Paşti poate fi luată numai de conducerile reunite ale bisericilor, acţiunea noastră îşi propune strângerea de semnături din partea tuturor creştinilor, care vor fi înaintate forurilor ierarhice superioare ale bisericilor în vederea iniţierii, cât mai curând posibil, în spirit de înţelegere ecumenică, a dialogului necesar rezolvării acestei probleme atât de importante.
Suntem convinşi că prin această mişcare venim în întâmpinarea dorinţei sincere a credincioşilor creştini de a ajunge ziua prăznuirii împreună a Sfintelor Paşti, astfel încât, dincolo de deosebirile confesionale, cel puţin marele eveniment al Învierii Domnului Nostru Isus Cristos, care stă la temelia creştinismului, să nu mai fie prilej de discuţii şi dezbinare, ci ocazie de înţelegere şi unitate creştină, spre mai marea mărire a lui Dumnezeu.
Pentru susţinerea acestei mişcări ne adresăm tuturor instituţiilor religioase culturale şi sociale, precum şi mass-media din ţară şi străinătate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Menţionez faptul că în anul 2000, printr-o fericită coincidenţă, atât Vestul, cât şi Estul vor sărbători Paştele în aceeaşi zi.
Vă mulţumesc. (Aplauze)”.
(„MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI”, PARTEA a II-a. Nr. 60, 23 aprilie 1999, p. 20).
Ioan Moisin – inițiatorul și coordonatorul Mişcării Ecumenice Române Pentru Unitate Pascală. (Mișcarea a fost menționată favorabil la Radio Vatican).
E un non-sens intreaga problema dezbatuta. Calendarul liturgic e mai presus de toate calendarul vietii duhovnicesti, reale nu simbolice si nu redusa la istorie. Istoria ne arata un de ce, in ce conditii, daca totusi lucrurile se intampla altfel decat veridicitatea istorica atunci in cazul cand vorbim de viata Duhului lui Dumnezeu in Biserica nu ne permitem sa dam intaietate polemicii istoricesti. Nu exista in liturgic dimensiunea politicului, grosolania unei vieti duhovnicesti politizate. Viata de sfintenie, viata autentica in Hristos nu cade sub auspiciile politicului corect. Pastile sunt cum trebuie sa fie. Lumina de la Ierusalim confirma credinta, e marturisire de credinta. Daca se pogoara si la pastile catolicilor atunci cu atat mai bine. Hristos nu e prizonierul cifrelor, nu e contabil sa ne scoata ochii ca avem bon fiscal pentru o Inviere. Oglindanet daca e ortodoxa si din pura nevoie de a si impune punctul de vedere, ca are dreptate in fata vietii Bisericii atunci nu mai conteaza cand tine pastile si chiar daca le tine odata cu ortodocsii ramane ce e… un ceva “anti”
Stați liniștiți că unirea sigur va fi posibilă, dar trist e că nu este după Biblie. La ora actuală nici catolicii și nici ortodoxii, uneori și evreii (când pun prima zi de lună nouă din an, înainte de echinocțiu de primăvară) nu respectă data Paștelui după Scriptură. În Geneza 1:14 la vremi e „moed” H4150, în ebraică, și asta înseamnă sărbători în multe biblii,oricum nu e numai anotimpuri sau vremi (pentru care e alt termen ebraic). Apoi în Leveticul cap 23, se spune că Paștele cade în ziua de 14, prima lună din an, care e la Luna Plină, NU după luna plină, cum spun ortodoxii sau catolicii. Acum pentru cine spune că Lev 23 se aplică doar la evrei greșesc din două motive:
1.În Levitic 23:2 se vorbește de sărbătorile Domnului, nu a evreilor: „Iată sărbătorile Domnului pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele”.
2. Acum dovedim că sărbătorile acestea stabilite încă de la creațiune din Gen 1:14, sunt pentru toată omenirea, până la sfârșitul ei. Echivalentul grec a lui „Moed” îl găsim în Faptele Apostolilor 17:26 El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri G2540 şi a pus anumite hotare locuinţei lor,”
G2540 înseamnă Kairos :praznic, deci sărbătoare, vremea hotărâtă, ca și Moed sau H4150. Și vedem bine din F. A.17:26,că aceste sărbători sunt pentru toată omenirea ieșită din Adam, și de pe toată suprafața pământului, atunci omul de ce-și permite să le schimbe data pusă de Creator, la prima lună Lună Plină din an?
Dezbinarea între credincioși s-a făcut atunci când adevăraților creștini li s-a impus o data păgână de cerebrare a Paștelui. Acum Satana reușește o unire după placul lui, nu al lui Dumnezeu, și astfel se împlinește profeția din Daniel 7:„… se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui … ”.
Prin sărbători Dumnezeu e revelat în timpul uman.