Virginia Zeani: o fermecătoare alură hollywoodiană

Bucureşti, 1965. Virginia Zeani în Traviata de Verdi la Opera Naţională. La acea vreme, nu ştiam mai nimic despre marea soprană, plecată de multă vreme din România. Informaţiile care ne parveneau în anii comunismului erau precare, presa şi literatura occidentală de specialitate nu spărgeau Cortina de fier. Se auzise doar că făcea o mare carieră internaţională şi că studiase la Milano cu marele tenor Aureliano Pertile.

Nu-mi amintesc să fi părăsit vreodată sala Operei cu sentimentul autoimpus de a nu mai vedea titlul respectiv nu ştiu câtă vreme, spre a nu-mi altera impresia bulversantă, de neşters. Apariţie de fermecătoare alură hollywoodiană, Virginia Zeani a avut capacitatea de a mă ţine cu răsuflarea tăiată, de a mă face să palpit în consonanţă cu trăirile Violettei. Ca nimeni alta. Secretul? O implicare dramatică la cel mai înalt voltaj, sprijinită de un cânt suveran, adânc ancorat în marea tradiţie italiană de interpretare.

După ce look-ul imperial al divei, ţinuta, eleganţa gestului m-au impresionat profund, şocul auditiv a fost la fel de puternic. Un timbru fascinant, consistent colorat, cu armonice bogate, o înzestra pe eroină cu nemaiîntâlnită senzualitate expresivă. Servea dificila şi complexa vocalitate a rolului cu glas liric-spint, amplu, strălucitor, agil în desenele melodice spectaculoase ale ariei din primul act, departe de toate sopranele de coloratură pură, mecanice şi aride, care inundau scenele şi chiar destule înregistrări discografice mondiale. Cu mare varietate de  nuanţe în cânt, cu frazare în care sensurile erau meticulos subliniate, Virginia Zeani a dăruit partiturii verdiene o interpretare năvalnică dar plină de rafinamente diafane şi subtilităţi, topite într-o exprimare scenică tulburătoare. Violetta ei era pasională, dedicată din adâncurile sufletului surprinzătoarei iubiri, sfâşiată de contradicţii, îndurerată, cu renaşteri pline de speranţă şi cu tragicul sfârşit zguduitor comunicat.

Am citit peste ani că, după ce interpretase Traviata în Anglia, The Manchester Guardian scrisese: „Cântă precum Melba, joacă precum Sarah Bernhardt.” Inspirată sintagmă! Poate chiar mai mult. În epoca postbelică, Virginia Zeani a fost rivala celebrităţilor, pe care le-a concurat direct şi în rândul cărora şi-a înscris numele la loc de cinste.

După spectacol am mers la cabină pentru fotografii şi autografe. Am întâlnit o persoană deschisă, serenă, gentilă, generoasă, ce iradia fericirea unei memorabile creaţii.

Traviata bucureşteană cu Virginia Zeani s-a constituit într-unul din marile momente de bucurie artistică ale acelor ani, care a persistat cu specială luminozitate. La fel ca şi Boema pucciniană, cântată în acelaşi septembrie 1965, în care a întrupat o Mimì de emoţionantă sensibilitate şi intensă simţire lăuntrică. Impactul cu vocea şi arta Virginiei Zeani a rămas, într-adevăr, de neuitat.

Mai multe despre cariera Virginiei Zeani, precum şi despre vizita ei în România aflaţi din următorul comunicat de presă: http://agenda.liternet.ro/articol/13357/Comunicat-de-presa/Virginia-Zeani-la-Radio-Romania-Muzical-pentru-prima-oara-in-direct-cu-publicul-roman.html

(foto: virginiazeani.com)