Cartea lui Baruh

Toate manuscrisele greceşti dau ca titlu/autor al cărţii pe „Baruh”. Prima întrebare ar putea fi: cine este acest Baruh? Din Cartea lui Ieremia cunoaştem un Baruh, secretar al profetului, care a trăit aşadar în secolele VII-VI î.H. Legăturile Cărţii lui Baruh cu alte scrieri biblice târzii (Iov, Daniel, Sirah) nu îngăduie atribuirea ei acestui personaj. Istoria biblică şi tradiţia rabinică ne pot furniza unele motive pentru această atribuire. În afară de secretarul profetului Ieremia, puţine personaje biblice poartă numele ebraic Bārūkh, „Binecuvântat” (doar două personaje, ambele aparţinând comunităţii care se întoarce din Exil: 2Ezd. 13,20; 21,5).

Cadrul istoric precizat din primele versete ale cărţii este cel al exilului: la cinci ani după căderea Ierusalimului, Baruh o citeşte în faţa celor deportaţi în Babilon, provocând astfel căinţa lor. Aşadar, textul trimite la personajul Baruh din Cartea lui Ieremia. Aici, Baruh intervine în patru scene decisive. Prima dată (Ier. 39 [32],12-16), în „al optsprezecelea an al lui Nabucodonosor”, în timpul asediului Ierusalimului din 587 î.H.: în curtea închisorii unde a fost aruncat, din porunca lui Sedekias, Ieremia îi încredinţează lui Baruh, „fiul lui Nerias, fiul lui Maasaias”, cele două exemplare ale actului de cumpărare a terenului de la Anatoth, ca să le păstreze pentru momentul întoarcerii exilaţilor în patrie. A doua scenă ne poartă cu optsprezece ani în urmă, „în al patrulea an al lui Ioakim”, în 605 î.H. (Ier. 43 [36],1-4): Ieremia, care nu mai are voie să intre în templu, îl trimite pe Baruh să citească acolo sulul unde acesta scrisese sub dictarea maestrului său „toate cuvintele Domnului”. Citirea acestor profeţii, care cer o politică de supunere faţă de Babilon, provoacă indignarea ascultătorilor, aşa încât unii demnitari îl sfătuiesc pe Baruh să se pună la adăpost împreună cu Ieremia înainte să afle regele.

O indignare similară e provocată de cealaltă intervenţie a lui Baruh pe scena politică (Ier. 50 [43],3), după cucerirea Ierusalimului şi asasinarea lui Godolias, în 587 î.H., Ieremia îi repetă „rămăşiţei lui Iuda” că trebuie să se supună regelui Babilonului şi să nu fugă în Egipt: ascultătorii îl acuză pe Baruh că ar fi instigatorul acestei atitudini defetiste. Ultima menţionare a lui Baruh apare la sfârşitul Cărţii lui Ieremia în versiunea LXX (51,31-35 [45,1-5]), din nou cu optsprezece ani mai devreme, „când [el] a scris cuvintele acestea din gura lui Ieremia, în anul al patrulea al lui Ioakim”. Profetul îi vesteşte secretarului său copleşit de mâhnire că Dumnezeu îi va păzi viaţa oriunde va merge. Aceste patru episoade sunt grupate în jurul a două evenimente decisive în istoria lui Israel: al doilea şi al patrulea datează de la înscăunarea lui Nabucodonosor, iar primul şi al treilea se petrec în timpul asedierii, apoi al cuceririi Ierusalimului de către acesta. În amândouă ocaziile, se vede atmosfera de ostilitate stârnită de misiunea politică a lui Ieremia şi importanţa implicării lui Baruh alături de maestrul său. De fiecare dată Ieremia îşi desemnează secretarul ca garant în viitor pentru adevărul mesajului său: cartea care împrumută numele lui Baruh împlineşte această misiune.

Textul Cărţii lui Ieremia nu aminteşte însă de vreo prezenţă a lui Baruh la Babilon, ci ni-l arată însoţindu-l pe maestrul său în Egipt (Ier. 50 [43], 6-7). Pentru a imagina o astfel de prezenţă, redactorul Cărţii lui Baruh se va fi inspirat, poate, din episodul în care Ieremia, după ce a rostit oracolele împotriva Babilonului, le scrie într-o carte şi îl trimite pe „Saraias, fiul lui Nerias, fiul lui Maasaias”, adică pe fratele lui Baruh, să meargă să le citească la Babilon (Ier. 28 [51],59-62).

Flavius Iosephus (AI X,9,7) afirmă că, după cucerirea Egiptului de către babilonieni, Baruh şi Ieremia au fost luaţi de aceştia la Babilon. O prezenţă a lui Baruh la Babilon este reluată în alte surse iudaice, e.g. Seder Olam Rabba 26 sau Midraş Rabba la Cântarea Cântărilor 5,5. Împotriva oricărei cronologii, el apare chiar ca maestrul cărturarului Ezdra (Megillah 16b).

Tradiţia rabinică îi recunoaşte lui Baruh titlul de profet, e.g. în tratatul Megillah (14b) din Talmudul Babilonian, el este socotit printre „cei opt profeţi care se trag din desfrânata Rahab”. Acelaşi şir de profeţi apare şi în alte tratate, de pildă Sifre la Numeri (§78) sau Seder Olam Rabba 20. Unul dintre manuscrisele latine ale Cărţii lui Baruh (La^L) poartă titlul Prophetia Baruch; Baruch ho prophētēs este şi titlul versiunii copte bohairice. Această tradiţie privind caracterul profetic al personajului nostru poate explica mesajul de mântuire cu care se încheie cartea.

Datarea

Singurul reper temporal interior cărţii este constituit de ficţiunea istorică din primele două versete; restul pare a se petrece într-un timp nedefinit. De aici, existenţa unor ipoteze de datare foarte diverse, care merg de la perioada persă până la distrugerea celui de-al doilea Templu. Dezvoltând o ipoteză a lui B.N. Wambacq, P.-M. Bogaert situează redactarea cărţii la sfârşitul domniei lui Augustus (către anul 17 d.C.), bazându-se pe unele indicii istorice din prefaţă (1,1-14): trimiterea de bani la Ierusalim spre a se face rugăciuni şi jertfe pentru regii păgâni, prezenţa, la Roma, a unor „fii de regi”. Majoritatea cercetătorilor însă datează cartea în perioada Macabeilor: lipsa unor teme prezente în scrierile post-biblice mai târzii ar putea trimite la secolul II î.H.

Într-adevăr, în Baruh nu se găseşte nici o urmă de demonologie, referirea la demoni în 4,7.35 fiind un împrumut din cărţile precedente; nu apare nici o perspectivă eshatologică, salvarea făgăduită exilaţilor constând doar în încetarea suferinţei şi întoarcerea în ţară, în lumea aceasta (4,22.29); nu se vorbeşte despre înviere, ci doar despre Hades (2,17; 3,11.19). În acelaşi timp, apelul fierbinte la fidelitate faţă de Torah sugerează o epocă în care Legea este violent contestată, iar naţionalismul iudaic foarte ataşat de ea trimite cu gândul la perioada luptei împotriva atracţiilor elenismului. Dar, contrar opţiunii pentru lupta armată din 1 Macabei, autorul urmează mai degrabă mesajul lui Ieremia: acceptaţi jugul ocupantului, rămâneţi credincioşi lui Dumnezeu şi aşteptaţi izbăvirea făgăduită. De aceea, sub figura marelui preot Ioakim din punerea în scenă istorică (2,7), unii cercetători văd personalitatea marelui preot Alkimos (161-159 î.H.), descrisă atât de negativ în 1 şi 2 Macabei: acolo apare ca un nelegiuit, colaborator cu ocupantul, potrivnic lui Iuda şi fraţilor săi; totuşi, faptul că iudeii pioşi se adună în jurul acestuia (1Mac. 7,13) sugerează o altă imagine, aceea a unui mare preot care refuză lupta armată promovând loialitatea faţă de ocupant şi totodată fidelitatea faţă de Lege. În acest caz, pontificatul lui Alkimos ar putea fi un terminus a quo pentru redactarea Cărţii lui Baruh, subliniind în acelaşi timp importanţa marelui profet drept garant al partidei pacifiste.

Comentariile patristice la Cartea lui Baruh

Singurul autor care oferă un comentariu continuu la Baruh este Theodoret al Cyrului; interpretări ale sale la diferite pasaje sunt menţionate în note. Părinţii greci s-au referit mai ales la a treia parte din Baruh (3,9–4,5): îndemnul de a se întoarce spre înţelepciune, singurul izvor de viaţă pe care Dumnezeu l-a dat poporului Său Israel, a fost citit într-o dublă perspectivă, morală şi mesianică. Lectura morală este privilegiată de Clement din Alexandria. El citează (Pedagogul, II,36,1-3, SC 108, pp. 79-81), trimiţând la „dumnezeieştile Scripturi”, Bar. 3,16-19, despre deşertăciunea căutării puterii sau a bogăţiei, pasaj pe care îl apropie de „legea categorică” a lui Platon, care afirmă că „nu trebuie să avem nici o bogăţie, nici argint, nici aur” (Legile, VII, 801) şi de învăţătura lui Hristos: „Vinde ce ai şi dă săracilor şi urmează-Mă” (Mt. 19,21). Pentru a ilustra „blândeţea Logosului”, el alege, printre alte texte biblice, Ba. 3,9 şi 4,4, care încadrează îndemnul la înţelepciune (Pedagogul 1, X, 89-93, SC 70, p. 273). Pasajul Bar. 3,37-38 a fost citit în perspectivă mesianică: ştiinţa/înţelepciunea pe care Dumnezeu o trimite din cer a fost interpretată ca o prevestire a venirii lui Hristos (ba chiar traducerea latină a acordat formele participiale cu un presupus subiect masculin: in terris visus est et cum hominibus conversatus est). Aproape fiecare cuvânt din aceste versete a dat naştere unui comentariu. Citând versetele despre atotputernicia lui Dumnezeu (3,29–4,1), Irineu al Lyonului explică: „Cel pe care textul îl numeşte Iacob şi Israel este Fiul lui Dumnezeu”, El este Acela „care s-a arătat pe pământ şi printre oameni şi-a dus traiul” (Dem. 97). În Adversus haereses IV,20, 4-5, comentatorul scoate în relief atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu care îi îngăduie omului să-L vadă: „Încă de la început Cuvântul a vestit că Dumnezeu va fi văzut de oameni şi-Şi va duce traiul cu ei pe pământ” (cf. Bar. 3,38). Grigore din Nazianz are o interpretare aparte a v. 38. După ce a arătat că, în In. 17,3, „pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”, cuvintele „singurul Dumnezeu adevărat” nu-L exclud pe Hristos, pentru a demonstra reciprocitatea raţionamentului, se sprijină pe Baruh: afirmaţia din 3,36 „Acesta e Dumnezeul nostru, nu se va număra altul afară de El”, ca şi cea din 3,38 „s-a arătat pe pământ şi printre oameni şi-a dus traiul” nu se poate referi decât la Fiul, dar ar fi o eroare să-L excludem pe Tatăl; trebuie excluşi doar „cei pe care unii îi consideră dumnezei” (Orationes 30,13). Theodoret pune Bar. 3,38 în legătură cu Prov. 8,22, „Domnul m-a creat început al căilor Sale pentru lucrările Sale” pentru a-L identifica pe Hristos cu Înţelepciunea: „Acest cuvânt a arătat întruparea Unului-născut şi că El este Creatorul a toate şi Izvorul înţelepciunii”.

Fragment din Introducerea la „Cartea lui Baruh”, Septuaginta 6/I, Polirom-Colegiul Noua Europă, Bucureşti, Iaşi, 2011.