Grăuntele de muştar

Meister Eckhart a marcat istoria prin predicile sale în limba germană, predici care au provocat prima condamnare din istorie a unui frate dominican (în 1329, un an după moartea lui). Dar nici bula papală In agro dominico, nici tonul ei sever n-au reuşit să împiedice răspândirea cuvântului lui Eckhart.

Disponibilă azi într-o ediţie monumentală¹, atât opera latină (comentarii biblice, chestiuni metafizice şi predici latineşti), cât şi opera germană (o sută cinsprezece predici şi trei tratate în vernaculară) constituie mărturia unei înnoiri a gândirii filozofice şi teologice de la începutul secolului al XIV-lea. Un scurt poem în versuri se adaugă acestei opere impozante. Transmis posterităţii în nouă manuscrise, poemul este însoţit de un comentariu în limba latină, numit Granum sinapis („Grăuntele de muştar”) nume împrumutat ulterior de poemul însuşi. Versificaţia secvenţială i-a permis să fie cântat în cadrul liturgic pe o melodie compusă de Adam de Saint-Victor († 1129).

Multă vreme s-a considerat că poemul ar fi doar un produs literar al cercului de beghine din jurul lui Eckhart. În anii 1960, Kurt Ruh s-a opus acestei opinii şi a pledat pentru autenticitatea poemului. Astfel, cercetătorul german a pus bazele filologice şi conceptuale ale integrării acestuia în ansamblul operei eckhartiene². De atunci, în lucrările de specialitatea nu s-au ivit argumente care să poată contracara demonstraţia lui Ruh. La fel ca predicile germane, poemul este prin însăşi esenţa lui o scriere adresată. El nu se naşte, cum ne-am putea închipui, din istovirea şi descurajarea predicatorului care, nemaiputând suporta neînţelegerea ascultătorilor săi, s-ar fi hotarât să se închidă în lumea fictivă şi izolată a muzelor. Granum sinapis nu vrea să transmită într-un mod mai special, mai adecvat sau ireductibil, un mesaj accessibil doar unei elite sau unor „înţelepţi” diferiţi de ascultătorii obişnuiţi. Poezia eckhartiană este un cântec al bucuriei cuvântului, care, odată primit, riscă să transforme o existenţă. Poemul eckhartian constituie cântul devenirii subiective la care creatorul însuşi a fost chemat. Chemarea devenirii sale nu poate fi actualizată decât prin re-orientarea acesteia înspre interlocutorii săi presupuşi, înspre cei ce pot să o asculte şi să devină la rândul lor.

În cadrul poemului, omul este invitat cu insistenţă să descopere „calea strâmtă” şi să o parcurgă. Este invitat să ajungă dincolo de orice multiplicitate categorială şi să pătrundă în pustiul nenumit care-i defineşte identitatea în uniunea cu Dumnezeu. Nu discursul argumentativ sau apofatic este cel care deschide calea înţelegerii, ci discursul primit şi actualizat în mod individual. Poemul îşi atinge ţelul atunci când este păstrat, înţeles şi însuşit de cel căruia îi este adresat. Neostenit, cuvântul eckhartian, cuvânt poetic sau cuvânt al predicării, nu-şi găseşte tihna câtă vreme în sufletul omului de rând nu se întrupează Cuvântul divin, câtă vreme opacitatea cuvântului omenesc nu devine transparenţă prin lucrarea aceluiaşi Cuvânt. Poemul, simbol al desfătării care parcurge întreaga operă a dominicanului, ne conduce la unicitatea gândului său : îndumnezeirea, mesaj adresat tuturor, singura bucurie veritabilă a omului pe pământ.

¹Meister Eckhart, Die deutschen und lateinischen Werke. Herausgegeben im Auftrage der Deutschen Forschungsgemeinschaft. 13 Vol., Stuttgart et Berlin, Kohlhammer, 1936.
² Kurt Ruh, “Textkritik zum Mystikerlied Granum Sinapis“, in Fs. Joseph Quint anläßlich seines 65. Geburstages, ed. H. Moser, R. Schützeischel şi K. Stackmann, Bonn, 1964, p. 169-185.