Biserica, fundamentalismul şi provocările modernităţii

Giovanni Filoramo este unul din cei mai importanţi  specialişti în istoria religiilor.

Profesor şi cercetător la Facultatea de litere din cadrul Universităţii din Torino, Filoramo este interesat în mod special de situaţia creştinismului antic, mai exact, de aspectele sale „marginale”, mai puţin cunoscute cu care s-au confruntat primele comunităţi creştine: gnosticismul, falşii profeţi şi vizionari, predicatorii improvizaţi, grupurile „eretice”, care ieşeau la iveală deseori din interiorul comunităţilor „ortodoxe” etc. În ce priveşte  aceste realităţi prezente în creştinismul Antichităţii, Filoramo manifestă o atracţie deosebită faţă de naşterea şi dezvoltarea monahismului. Un alt aspect important în cercetările sale îl reprezintă şi mediul istoriografic al religiilor în mijlocul cărora s-au dezvoltat primii embrioni ai creştinismului.

Dintre numeroasele sale scrieri vom prezenta în cele ce urmează două opere remarcabile şi care prezintă un mare interes de actualitate: Religione e modernità; il caso del fondamentalismo (Religie şi modernitate; cazul fundamentalismului) şi La Chiesa e le sfide della modernità (Biserica şi provocările modernităţii).

Religione e modernità; il caso del fondamentalismo.

Ce este fundamentalismul, care bate cu insistenţă la poarta societăţilor occidentale? Care sunt cauzele care au determinat răspândirea sa în sânul principalelor religii mondiale? Acestea sunt două dintre întrebările cele mai spinoase la care încearcă să dea răspuns Filoramo.

Fundamentalismul e „politizarea religiei” în interiorul unei societăţi supuse transformărilor cauzate de modernism. Este o concepţie aparte despre lume şi în acelaşi timp o provocare pentru civilizaţia occidentală. Fundamentalismul este cu atât mai periculos cu cât statele democratice, prin Constituţiile lor, vor să garanteze valorile laicatului în conformitate cu drepturile omului. De aceea, autorul exprimă convingerea că este mai mult decât necesară cunoaşterea în profunzime a fundamentalismului pentru ca religia să nu piardă credibilitatea de care se bucură în opinia publică datorită valorilor spirituale şi supranaturale de care ea dă mărturie, chiar şi într-o societate expusă crizei modernismului.

Analiza omului de ştiinţă italian este rodul unei îndelungate cercetări, al unui studiu în care a combinat rezultatele propriilor sale analize şi le-a confruntat cu analizele şi rezultatele altor cercetători din domenii diferite de al său. Din acest punct de vedere, cartea lui Filoramo reprezintă un punct de referinţă în domeniul cercetărilor despre fundamentalism şi religie în confruntarea cu modernismul. Autorul tratează cu multă fineţe, competenţă şi rigoare ştiinţifică raportul dintre religie şi modernism, pe de o parte, dintre religie şi democraţie, pe de alta. În acelaşi timp, el expune reflecţii interesante referitoare la drepturile omului într-un context interdisciplinar şi intercultural.

Fundamentalismul este definit ca o ideologie politică, rezultat al politizării religiei. Nu este vorba, aşadar, de o manifestare religioasă, ci de manipularea religiei (chiar de unii oameni din Biserică) în scopuri politice.

Filoramo insistă asupra dimensiunii globale a fenomenului, care se manifestă în sânul marilor religii: iudaism, creştinism, islam, hinduism, budism etc. În opinia sa, fundamentalismul este un răspuns dat crizei de sens pe care o traversează societăţile noastre moderne. Nu este vorba nici despre „orthodoxie”, în sensul de „credinţa cea dreaptă şi adevărată”, nici despre „tradiţionalism”, în sensul transmiterii unor valori spirituale considerate „strămoşeşti”. Ideologia fundamentalistă, în antiteză cu democraţia modernă, este o variantă istorico-temporară a unui totalitarism care invadează modernismul.

În calitate de adversar al statului naţional laic, de origine occidentală, fundamentalismul prezent în societăţile orientale este explicit anti-occidental. Acest factor, adăugat caracterului holistic al fundamentalismului, care dă prioritate doar comunităţii definite ca civilizaţie, determină ceea ce autorul numeşte „lupta între civilizaţii”. Este mai mult decât necesar ca democraţiile liberale occidentale să realizeze importanţa şi impactul negativ al fenomenului şi să ia măsuri de apărare utilizând instrumentele aflate la îndemâna lor.

În mod particular, constatând răspândirea fundamentalismului în interiorul societăţilor occidentale, autorul
propune, împotriva pluriculturalismului proclamat de Charles Taylor, calea integrării imigranţilor minoritari ca şi indivizi nu ca şi colectivitate etnică sau religioasă. Dificultatea va fi aceea de a stabili până unde va putea merge toleranţa. Italianul se aliniază poziţiei lui Habermas în opinia căruia fundamentalismul care conduce la luarea de poziţii de intoleranţă este incompatibil cu statul de drept.

La Chiesa e le sfide della modernità.

Primii creştini erau convinşi că ei constituiau, datorită credinţei ce-i unea, Ekklesia tou Theou, Biserica lui Dumnezeu. Astfel, întâlnim în Noul Testament de mai multe ori această expresie sau expresii asemănătoare pentru a desemna adunarea credincioşilor din diferite comunităţi creştine, mărturisitori ai Evangheliei predicate de Apostoli.

Prima scrisoare către Corinteni a lui Clement, Scrisoarea către Filipeni a lui Policarp al Smirnei, Scrisoarea către Filadelfieni şi Scrisoarea către Talieni ale lui Ignaţiu al Antiohiei utilizează această expresie pentru a numi diferite grupuri de credincioşi care mărturisesc, prin faptă şi cuvânt, credinţa lor în Isus Cristos, mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Epifanie al Salaminei vorbeşte despre „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu” (Anakephalaiosis, 30, 24, 1; Panarion, 29, 3, 7), iar Irineu al Lyonului utilizează expresia paulină „Biserica lui Dumnezeu” (Adversus Haereses, 1, 6, 3; 1, 13, 5) pentru a distinge creştinii rămaşi fideli învăţăturii apostolilor de cei care s-au lăsat înşelaţi de doctrine eretice.

Filoramo cunoaşte această realitate a Bisericii din Antichitate şi îşi propune să evalueze şi să analizeze, din prisma cercetătorului de astăzi şi ţinând cont de elementele ştiinţifice aflate la dispoziţia sa, provocările pe care această Biserică trebuie să le înfrunte în modernitate. Aceste provocări se pot transforma într-un adevărat conflict socio-ecleziastic.

Societăţile moderne sunt traversate de o criză profundă cauzată de ingerinţa ierarhiei bisericeşti în toate domeniile de activitate, începând cu politica până la ancheta ştiinţifică, pe care Constituţiile majoritare ale ţărilor le încredinţează doar iniţiativei şi controlului Statului sau pe care raţiunea modernă le-a construit în funcţie de principiul fundamental al libertăţii în domeniul politicii şi cercetării. Radicalizarea ciocnirilor existente între Biserică şi Stat, adâncirea polemicii, inevitabila necesitate de a lua măsuri convenabile într-o confruntare care implică deopotrivă politicieni şi ecleziastici, în opinia lui Filoramo, nu trebuie să întunece ori să pună obstacole necesităţii de a cunoaşte în realitate şi în profunzime poziţiile adversarilor intraţi în joc. Sunt convins, afirmă autorul, că religiile nu constituie o forţă arhaică în istoria umanităţii, ci, dimpotrivă, penetrează însăşi istoria raţiunii, a unei raţiuni laice şi postmetafizice; religiile se străduiesc să dea seama despre complexitatea comportamentelor raţionale ale omului.

În această perspectivă, ele continuă să fie tradiţii purtătoare de sens, capabile să ofere conştiinţei şi raţiunii umane răspunsuri referitoare la zonele-limită şi la defectele lor, la posibil şi la utopie. De asemenea, ele însoţesc, în timpurile noastre moderne, cu teologiile lor practice, existenţa milioanelor de credincioşi. În acest fel, religiile rămân, atunci când respectă regulile jocului stabilite de neutralitatea Statului, interlocutori credibili, de neînlocuit, chiar şi pentru a contesta şi critica aceste reguli cu mult curaj în scopul dezvoltării armonioase a comunităţii umane şi oferirii unui spaţiu convenabil de viaţă socială, civilă şi culturală.