Joseph Ratzinger, Isus din Nazaret II: „Săptămâna Mare. De la intrarea în Ierusalim la Înviere”

Joseph Ratzinger/Papa Benedict al XVI-lea este unul dintre marii teologi catolici contemporani care poate fi pus alături de „corifeii” reînnoirii teologiei secolului XX. În acelaşi timp este şi unul dintre actorii Conciliului Ecumenic Vatican II, având o viziune clară şi în acelaşi timp realistă asupra evoluţiei Bisericii în perioada post-conciliară.

Înainte de a pătrunde în cristologia ratzingeriană aşa cum este prezentă în volumul II al lucrării Isus din Nazaret (1), este necesar să înţelegem trăsăturile definitorii gândirii actualului Suveran Pontif.

Mai întâi de toate, Papa Benedict al XVI-lea este susţinătorul continuităţii, fiind preocupat de transpunerea în viaţă a prevederilor Conciliului Vatican II cu fidelitate faţă de tradiţia bimilenară a Bisericii, „reînnoire în continuitate” şi „deschidere faţă de spiritul Epocii Moderne”. Să nu uităm faptul că lui Joseph Ratzinger i s-a încredinţat redactarea Catehismului Bisericii Catolice, operă monumentală care sintetizează întreaga teologie creştină prin definiţii şi problematizări de actualitate, prin care orice creştin poate găsi un reper raţional în interpretarea conţinutului credinţei. Ratzinger readuce în discuţie caracterul eclesial al credinţei, orice teologie fiind destinată în cele din urmă recepţiei de către Biserică.

Începând cu lucrarea sa de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche („Poporul şi Casa lui Dumnezeu în învăţătura despre Biserică a lui Augustin”), Ratzinger reuşeşte să ofere, „o abordare ecleziocentrică a condiţiilor de viaţă ale oamenilor din epoca modernă.” (2) Ecleziocentrismul înţeles prin prisma primatului „poporului lui Dumnezeu”, şi nu sub aspectul strict şi reducţionist al unei Biserici ierarhice, este una din trăsăturile gândirii ratzingeriene. În ciuda problemelor unei lumi istorice, mereu schimbătoare, Biserica deţine propriile criterii şi propune acele valori universal valabile, un reper ultim pentru omul istoric, oferindu-ne un set de valori ferme în modernitatea târzie.

Cultura creştină contemporană este chemată să unifice „domeniul revelaţiei” cu „domeniul raţiunii”, acel fides et ratio care caracterizează adevărata credinţă. Dialogul dintre creştinism şi gândirea contemporană puternic secularizată nu se poate face pe baza compromisului: Cuvântul lui Dumnezeu are o semnificaţie univocă, garanţia înţelegerii acestuia fiind dată de continuitatea învăţăturii Bisericii, începând cu perioada apostolică, trecând prin perioada de aur a patristicii şi prin Epoca marilor sisteme filozofice medievale, pentru a ajunge în timpurile noastre. Epoca contemporană, sceptică faţă de posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, pragmatică şi agnostică în ansamblul ei, tinde să relativizeze valorile şi mai ales autoritatea Bisericii, Europa renegându-şi moştenirea culturală creştină care de fapt îi oferă o identitate şi este izvorul metafizic al unităţii pe care caută să o realizeze la nivel politic şi instituţional Uniunea Europeană. Omul contemporan gândeşte în categoriile care îi sunt accesibile, are o concepţie despre lume specifică unui anumit nivel al cunoaşterii ştiinţelor pozitive care îi furnizează o serie de cunoştinţe istorice, despre mediul înconjurător, despre Univers şi despre timp, astrofizica contemporană şi fizica cuantică oferindu-ne un alt limbaj categorial în care descriem Lumea, în timp ce mesajul Revelaţiei divine trebuie actualizat şi făcut inteligibil în concordanţă cu acest specific al culturii omenirii de „acum”.

Aceasta este marea provocare a teologiei contemporane, prezentă ca o necesitate în toate timpurile, de a actualiza mesajul revelat în conformitate cu timpul istoric al omului, beneficiarul Revelaţiei. Întreaga doctrină creştină este prezentată de actualul suveran pontif într-o manieră acceptabilă pentru omul contemporan în limbajul specific teologiei fundamentale în lucrarea Theologische Prinzipienlehre. Bausteine zur Fundamentaltheologie (1982). Dumnezeu trebuie căutat „dincolo de meandrele fiinţării în timp, iar vastul exerciţiu analitic şi hermeneutic pe care îl reprezintă opera sa constituie cea mai amplă tentativă de a regăsi reperele ferme în conţinuturile expuse inevitabil timpului vieţii pământeşti.” (3) Omului îi este accesibil absolutul numai în Hristos, uniunea omului cu Dumnezeu, de aceea creştinismul dobândeşte un caracter absolut şi universal, oferind tuturor oamenilor posibilitatea atingerii plinătăţii. De aceea şi „Figura lui Isus” în opera lui Joseph Ratzinger, dincolo de hristocentrismul din Jesu von Nazareth, devine şi sensul existenţei istorice actuale şi eshatologie cu valenţe universale, pentru întreaga omenire, fundamentul credinţei, speranţei şi iubirii, însă nu oricum, ci în Adevăr – Veritate.

În acest context, volumul al II-lea al lucrării „Isus din Nazaret” completează evenimentele vieţii pământeşti a lui Isus, petrecute „la plinirea timpurilor”, cu cele mai importante momente care marchează „misterul pascal al patimii, morţii şi Învierii” mântuitoare. Din punct de vedere metodologic, în cuvântul înainte al autorului ni se prezintă modelul exegezei adoptat, preluat după modelul lui Marius Reiser prezent în lucrarea Bibelkritik und Auslegung der Heiligen Schrift (2007): o hermeneutică bazată pe datele ştiinţelor pozitive nu poate fi singura cale acceptabilă pentru teologia contemporană, la fel cum nici o sistematizare scolastică nu ar putea fi exhaustivă. În consecinţă, Ratzinger propune o cale metodologică care îmbină „hermeneutica credinţei” cu „hermeneutica istorică”, pe care Suveranul Pontif o găseşte propusă în Constituţia Dogmatică despre revelaţia divină, Dei Verbum, a Conciliului Vatican II: „Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtăşească, trebuie să cerceteze atent ce au intenţionat de fapt hagiografii să ne comunice şi ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seama şi de “genurile literare” […] Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul şi în vremea hagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni. Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre, trebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei. Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu.” (4)

Capitolul I, intitulat „Intrarea în Ierusalim şi purificarea Templului” este dedicat prezentării evenimentului Floriilor prin care Mântuitorul intră în Săptămâna Mare a vieţii Sale pământeşti. Toate gesturile, toate cuvintele şi faptele lui Isus au o semnificaţie precisă: doreşte să reveleze ucenicilor şi prin ei întregii lumi că El este Mesia. Însă mesianismul lui Dumnezeu este diferit de falsul mesianism politic aşteptat de poporul lui Israel al secolului I, departe de triumfalismul aşteptat de marea majoritate a oamenilor care aşteptau o intrare însoţită de „slavă” omenească. În schimb, Isus ne oferă un alt tip de măreţie care are semnificaţii universale, însă se desfăşoară în umilinţa şi sub forma văzută a lui Mesia care intră în Ierusalim „călare pe mânzul asinei”, după cuvintele profetului Zaharia (Zah. 9, 9). (5) Autorul se opreşte apoi asupra „curăţirii” – „purificării” Templului, un gest autoritar şi violent al lui Isus care îi alungă pe negustorii care se îmbogăţeau speculând practicile devoţionale ale timpului. Dacă există riscul unei exegeze care să îl apropie pe Isus de gruparea zeloţilor, cheia interpretativă este dată numai de lumina Învierii, în spiritul căreia trebuie interpretate toate textele Vechiului şi Noului Testament: Isus doreşte să „restaureze” Templul, altfel spus doreşte să îndepărteze orice posibilă împiedicare a relaţiei Dumnezeu – om. (6)

Capitolul al II-lea, intitulat „Discursul eshatologic al lui Isus”, este dedicat temelor „Sfârşitul Templului”, „Timpul neamurilor” şi „Profeţie şi apocaliptică în discursul eshatologic”. Isus profeţeşte despre dărmarea zidurilor Ierusalimului (cf. Mt. 23:37-38; Lc. 13:34-35), distrugerea Templului fiind consecinţa răscoalelor începute în anul 66 d.C. şi al contraatacului armatei romane din anul 70 d.C. (7) Distrugerea Templului a condus la apariţia iudaismului rabinic sau talmudic, în timp ce pentru comunitatea creştină a însemnat desprinderea definitivă de cultul veterotestamentar şi deschiderea spre celelalte neamuri chemate la mântuire. Acest eveniment ne ajută să înţelegem şi „catolicitatea” ca o chemare universală a tuturor oamenilor spre mântuire, Biserica fiind supusă voinţei mântuitoare universale a lui Dumnezeu. Isus ne arată plinirea profeţiilor Vechiului Testament, cuvintele Sale nefiind rezultatul unei „clarviziuni”, ci o invitaţie spre întâlnirea cu Cuvântul cel viu, o responsabilizare a oamenilor în perspectiva Judecăţii finale a viilor şi morţilor. (8)

Capitolul al III-lea este dedicat „Spălării picioarelor”, imagine biblică legată de semnificaţia teologică a evenimentelor din Joia Mare : „Ora lui Isus”,  „Voi sunteţi curaţi”, „Sacramentum şi exemplum – dar şi însărcinare: porunca nouă”, „Misterul trădării”, „Două discuţii cu Petru” şi „Spălarea picioarelor şi mărturisirea păcatelor”. Teologia zilei de Joi din Săptămâna Mare este în centrul atenţiei, fiind tratată pe parcursul a trei capitole. Deosebit de importante în logica liturgică a Răsăritului creştin, Joia Mare şi spălarea picioarelor prezentate în interpretarea teologică a lui Ratzinger poate fi o punte de legătură între tradiţiile exegetice şi liturgice ale întregului creştinism, misterul pascal fiind în centrul istoriei mântuirii neamului omenesc.

Capitolul IV tratează tema „Rugăciunii Arhiereşti” a lui Isus din Ioan capitolul 17, pătrunzând semnificaţia cuvintelor: „Aceasta este viaţa veşnică…”, „Sfinţeşte-i pe ei întru adevăr…”, „Eu le-am făcut cunoscut numele Tău…”, precum şi cele mai înălţătoare cuvinte care ne îndeamnă spre unitate: „Pentru ca toţi să fie una…”. Tema se înlănţuie după logica evenimentelor cu „Cina cea de Taină”, pe care autorul o tratează în capitolul V, o adevărată teologie a instituirii Euharistiei, centrul vieţii creştine şi jertfa Noului şi Veşnicului Legământ.

Capitolul al VI-lea este dedicat episodului „Ghetsimani” şi cu acest moment pătrundem în misterul pătimirilor lui Isus. Ratzinger se opreşte asupra exegezei anumitor „scene” petrecute pe Calea Crucii: „Calea spre Muntele Măslinilor”, „Rugăciunea lui Isus”, „Voinţa lui Isus şi Voinţa Tatălui” precum şi „Rugăciunea lui Isus de pe Muntele Măslinilor din Scrisoarea către Evrei”, care preia aceeaşi temă în lumina biruinţei asupra morţii: „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa, şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, şi desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică. Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 5, 7-10). Capitolul următor ne introduce în „Procesul lui Isus”, urmând, conform evenimentelor biblice, drumul de la Ana la Caiafa, până la momentul prezentării lui Isus în faţa lui Pilat.

Capitolul al VIII-lea, „Răstignirea şi Înmormântarea lui Isus”, ne conduce conform metodologiei adoptate de autor spre nararea evenimentului Patimilor, dar mai ales aprofundează cuvintele lui Isus rostite pe Cruce, „Părinte iartă-le lor…”, precum şi „Batjocorirea lui Isus”, „Isus strigă fiind părăsit”, „Tragerea la sorţ”, acel profund „Mi-e sete!” rostit de Isus, „Femeia de la picioarele Crucii – Maica lui Isus”, „Isus moare pe Cruce” şi în cele din urmă „Înmormântarea lui Isus”. Urmează prezentarea „Morţii lui Isus ca Reconciliere (Ispăşire) şi Mântuire”, o prezentare biblico-teologică a teologiei Sâmbetei Mari, pe care Răsăritul de rit greco-bizantin o sintetizează în timpul Sfintei Liturghii prin rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”. Personal, în virtutea sensibilitatea liturgice specifice nouă, răsăritenilor, regăsim din plin în exegeza ratzingeriană şi în textele liturghiei greco-bizantine, două aspecte complementare care aprofundează misterul răscumpărării noastre.

Ultimul capitol, intitulat „Învierea din morţi a lui Isus”, ne pune în faţa plinirii misterului pascal care se petrece prin Înviere. Joseph Ratzinger se opreşte asupra celor două tipuri de mărturii ale Învierii, conforme tradiţiei confesionale sau narative. Autorul ne prezintă apoi „Natura Învierii lui Isus şi semnificaţia ei istorică”: Isus nu s-a reîntors la o simplă viaţă biologică, deoarece ar fi trebuit să moară din nou, dar nu este nici „spirit”, fiind ceea ce definiţia de la Calcedon avea să definească dogmatic: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, trup glorificat şi suflet omenesc unit cu Fiul lui Dumnezeu într-o unică realitate personală.

Epilogul este cel al Mărturisirii de credinţă: „S-a suit la Cer şi şede de-a dreapta Tatălui de unde iarăşi va să vină întru mărire”. (9) Înălţarea la Cer a lui Isus este şi înălţarea naturii noastre umane pe care a îmbrăcat-o Isus, înseamnă prezenţa umanităţii noastre în comuniunea perihoretică a Preasfintei Treimi, poarta de intrare în realitatea fericită a Raiului pentru orice om.

Raportarea critică a teologilor la opera lui Joseph Ratzinger este împărţită: unii, precum Hans Küng, sunt dezamăgiţi de viziunea moderată, puternic ancorată în tradiţie a Suveranului Pontif, în timp ce alţii văd în claritatea expunerii o teologie potrivită credinţei omului contemporan. Fără speculaţii care să exploreze căi interpretative de avangardă sau inovaţii „curajoase”, opera ratzingeriană este o teologie a Magisteriului, menită să clarifice şi să aprofundeze tezaurul credinţei încredinţat Bisericii în continuitatea apostolică a unei teologii menite să însoţească Revelaţia şi să o actualizeze în limbajul cultural al omului concret trăitor în istorie. Isus din Nazaret este o lucrare exegetică „clasică” şi „modernă” în acelaşi timp, adaptată criticii omului contemporan şi în acelaşi timp în spiritul tradiţiei călăuzitoare. Cititorul găseşte un tratat de cristologie construit după o metodologie istorico-critică pertinentă, în care se regăsesc atât adepţii limbajului tradiţional, cât şi cei care vor să conducă speculaţiile teologice spre noi direcţii de dezvoltare. Însă prin tematica abordată, al doilea volum Isus din Nazaret este un tratat scris de un teolog catolic despre misterul pascal, valorificând o teologie biblică care abundă în liturgica Săptămânii Mari atât în Biserica latină cât şi greacă deopotrivă. Pornind de la ceea ce este comun, de la valorile şi tradiţiile comune, Isus din Nazaret al lui Ratzinger este o invitaţie adresată omului contemporan de a-l cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, a se cunoaşte pe sine şi a căuta mântuirea.

---

(1) Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth: Zweiter Teil: Vom Einzug in Jerusalem bis zur Auferstehung, Libreria Editrice Vaticana, 2011.
(2) Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj Napoca 2010, p. 41.
(3) Ibidem p. 257.
(4) Dei Verbum n. 12
(5) cf. Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth: Zweiter Teil: Vom Einzug in Jerusalem bis zur Auferstehung pp. 32-33.
(6) Ibidem, pp. 43-44.
(7) Ibidem, p. 55.
(8) Ibidem, p. 80.
(9) Ibidem, p. 319.