O carte despre „ambasadorul golanilor”
Când România e condusă de inşi precum Băsescu et comp., iar cultura română e „ghidată” pe „noi culmi de civilizaţie şi progres” (ehe, culmi, fraţilor, nu glumă!) de neotrepăduşi gen Patapievici, Liiceanu, Tismăneanu, numele lui Al. Paleologu se reimpune de la sine ca standard al nobleţii. N-am fost niciodată encomiastic la adresa conului Alecu, dar evidenţa este evidenţă. Am avut onoarea să-i fiu june prieten în ultimii, cred, zece ani din viaţă, şi am petrecut multe ore împreună la taifasuri de veşnică amintire. După „deconspirarea” lui ca informator al Securităţii (survenită la peste un deceniu de la autodeconspirare!) şi mai ales după campania de-o „eleganţă” tipic bolşevică al cărei port drapel a fost nimeni altul decât învăţăcelul său, Patapievici, s-au înmulţit obraznicii care-ţi dau cu tifla: „Monşerule, mai scuteşte-mă cu acest securist.” Sau, în registru profund-superior: „Mare dezamăgiiiiiire, Paleologu!” Ei bine, cum din născare sunt apărătorul cauzelor perdante, le repet obraznicilor şi public: când trăieşti în RSR rediviva, sub conducerea unei clici alcătuite din numele dubioase citate mai sus, e o mojicie să te declari „dezamăgit” de viaţa lui Al. Paleologu. Mie, din Franţa, Al. Paleologu nu-mi inspiră deloc „dezămăgire”. Dimpotrivă. Dezamăgire îmi inspiră… neopaleologii, ca să zic aşa.
Mă gândeam să descriu frust şi fără patimă volumul lui Tudorel Urian, Vieţile lui Al. Paleologu, apărut de curând la editura Vremea, dar n-a fost chip. Dracul te pândeşte din aproape toate emailurile provenite din ţara înnegurată. Aud că până şi blegomanul de Cărtărescu, fost stegar al lui Iliescu, la începutul anilor 1990, de ţi-era jenă să te întâlneşti cu el pe holurile Facultăţii de litere, se dă acum anticomunist… în trena lui Băsescu. Evident, când nu mai e nici un risc de confruntare fizică, nici un risc de-a o lua pe cocoaşă ori de-a trece chiar Rubiconul celeilalte lumi apar anticomunişti pe bandă rulantă: Băsescu, Liiceanu, Cărtărescu, Tismăneanu. Ehe, toţi eroii anilor 80! Toţi cei care-i duceau pachete lui Vasile Paraschiv în puşcărie sau care aderaseră la „mişcarea Goma” în anii 70, nu-i aşa? Ce se întâmplă în acea ţară nu poate să priceapă decât nefârtatul sau un alter ego al lui Caragiale.
Bun, să vorbesc totuşi despre cartea lui Tudorel Urian, din câte ştiu rodul unei teze de doctorat. Trebuie spus din capul locului că avem de-a face cu un eseu de numai 150 pagini, la care se adaugă anexe şi fotografii, în nici un caz cu un doctorat, după tipicul occidental; un eseu scris cu delicateţe, echilibru şi, pe alocuri, cu pasiune justificată. Cartea nu-i o pledoarie pro Paleologu, ci descrie faţetele multiple ale celui pe care Urian însuşi l-a frecventat o vreme, cu folos. Portretul de la pagina 83 mi se pare perfect, de aceea îl voi prelua in extenso: „În 86 de ani de viaţă, scriitorul a dat mâna cu mai toţi oamenii pe care i-a admirat (fireşte, cei care i-au fost contemporani în diversele etape ale lungii sale vieţi), a avut acces la cărţile pe care şi le-a dorit, a frecventat saloanele mondene din perioada interbelică, dar şi marile muzee pariziene, sălile de operă şi de concert; a fost ofiţer de cavalerie şi tânără speranţă a diplomaţiei româneşti; a parcurs experienţe spirituale inedite (în anul 1946 s-a iniţiat în masonerie şi, aproape simultan, a trecut la catolicism); nu s-a sfiit nici să pozeze nud pentru studenţii de la arte plastice; a trăit ca fugar sub o identitate falsă; a petrecut 5 ani în închisorile comuniste şi a semnat pactul cu diavolul, asumându-şi rolul de informator al Securităţii; a fost unul dintre cei mai respectaţi eseişti din perioada postbelică; şi-a recunoscut public vechea colaborare cu securitatea, atunci când nimeni nu îi cerea să facă acest lucru; la 71 de ani, şi-a văzut împlinit visul din tinereţe de a deveni ambasador al României la Paris („ambasadorul golanilor”; n.m. C.B.); după căderea comunismului, a fost ales, în trei legislaturi, senator în Parlamentul României; în martie 2000 a fost laureat al Premiului pentru Excelenţă în Cultura Română, pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie pus la stâlpul infamiei pentru… demult mărturisita colaborare cu Securitatea. A avut şansa să întâlnească trei Regi ai României (Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai), dar şi ocazia (pe care, spre sfârşitul vieţii, nu o regreta deloc) de a încasa nişte bătăi memorabile în penitenciarele din vremea anilor de maximă teroare şi ai reeducării. A ştiut să profite din plin de fiecare dintre aceste experienţe.” Da, acesta este personajul.
Urian trece în revistă, rapid, însă documentat, momentele importante din viaţa publică a lui Paleologu, fără a încerca să machieze nici un rid, fără a încerca să scuze nici un compromis. Pune lucrurile în context rererereamintindu-ne, de pildă, că Paleologu a cedat la închisoarea din Botoşani, semnând actul prin care va deveni „agent de influenţă”, nu numai pe un fond de oboseală teribilă, dar şi de speranţă. Tuturor deţinuţilor li se promisese eliberarea iminentă. Am prezentat deja cartea lui Demostene Andronescu Reeducarea de la Aiud. Câţi au rămas „pe scut” până în ultima secundă? Foarte puţini. Fireşte, pus în oglindă cu Steinhardt Paleologu îşi pierde aureola. Dar sunt oare lacheii sau pur şi simplu admiratorii acestui jalnic Băsescu îndrituiţi să-l judece şi să-şi exprime „dezamăgirea” faţă de Al. Paleologu? S-avem pardon. Atâta vreme cât Steinhardt şi-a iubit şi respectat prietenul până în ceasul morţii, ştiind că este turnător, a se scuti tovarăşi!
Tot la Botoşani autorul Bunului simţ ca paradox acceptă să scrie două texte pentru revista Glasul patriei, destinată românilor din diaspora, desfiinţându-i pe Cioran şi pe Fărcăşanu. Aceste texte n-aveau să vadă niciodată lumina tiparului şi tare mult îmi doresc să ştiu dacă ele se mai găsesc prin vreo arhivă. Ar valora câteva zeci de mii de euro (aviz securiştilor cultivaţi)! De asemenea, Urian aminteşte, la pp. 99 sq., episodul, mai puţin dezbătut public, al convertirii lui Paleologu la catolicism, fascinat de covârşitoarea personalitate a prinţului Ghica. Dar, mărturiseşte convertitul, „motivaţiile mele pentru trecerea la catolicism erau destul de puţin legate de conţinut. Primul lucru care m-a atras a fost şirul de lecturi din catolicii francezi: Maritain, Claudel, Péguy, poate mai ales Léon Bloy, Mauriac şi Bernanos. Apoi a fost o fascinaţie de natură estetică: îmi plăceau mult limba latină şi orga. În drumul meu spre catolicism o carte esenţială a fost cea despre Sfântul Francisc din Assisi, o carte groasă şi foarte frumoasă, scrisă de Johannes Jorgensen, un autor danez format în spiritul fin de siècle, sceptic, incredul, mai mult sau mai puţin agnostic, din cercul lui G. Brandès şi care, scriind despre Sf. Francisc, s-a convertit la franciscanism.”
Pe alocuri Urian face inserturi potrivite despre cărţile lui Al. Paleologu, dar fără a le consacra analize aprofundate. Aspectul biografic primează. O carte despre cărţi, esenţialmente despre cărţi, rămâne în aşteptare. De asemenea, m-aş fi aşteptat la o prezentare detaliată a cercului de prieteni intimi, de cunoscuţi, a epocilor pe care le-a traversat protagonistul. Urian se mulţumeşte să preia citate din interviurile lui Paleologu fără a face investigaţii pe cont propriu. În capitolul despre anii formării pomeneşte, şi pe bună dreptate, de Alice Voinescu. Dar cine a fost, ce reprezintă pentru cultura română Alice Voinescu nu ni se spune. Cel puţin un capitol ar fi meritat această mare doamnă, nepreaştiută de marele public.
Ce trebuie reţinut din această monografie? În principal două lucruri. Prin viaţa şi opera sa, începută foarte târziu, după anii de pribegie şi de „huzur” în închisorile comuniste, Al. Paleologu rămâne, în pofida bemolilor ce se cuvin puşi la fiecare partitură, unul din reperele eseisticii şi cavalerismului românesc. Da, a fost un oportunist, dar unul de mare anvergură. În orice caz, cu mult peste lacheii culturnici de azi, pe care nimic nu i-a forţat la compromisuri (nici frig, nici foame, nici bătaie, nici lipsă de libertate, ci doar setea de putere şi instinctul de parveniţi). Apoi, atâta vreme cât nu ne vom ocupa de oameni precum Al. Paleologu riscăm să redevenim penibili. Universitarii români sunt datori să propună şi să conducă teze despre această „generaţie de argint” alcătuită din Nicu Steinhardt, Ion D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş etc. Volumul lui Tudorel Urian deschide o cale, el însuşi constituind doar schiţa unei monografii, care se va completa, sper, cu trecerea vremii.
Mai puteţi găsi în librării ori direct la editură Nostalgia Europei. Volum în onoarea lui Al. Paleologu îngrijit de Cristian Bădiliţă în colaborare cu Tudorel Urian, Polirom, 2003.
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
