Papa şi asasinul

18 ianuarie 2010. A fost pus în libertate Ali Agca, fost militant al grupării ultranaţionaliste „Lupii cenuşii” din Turcia. La 13 mai 1981, pe atunci în vârstă de douăzeci şi trei de ani, proaspăt evadat dintr-o închisoare de maximă securitate din ţara sa, a încercat să-l asasineze cu două focuri de armă pe Ioan Paul al II-lea. A fost condamnat la închisoare pe viaţă în iulie 1981. Graţiat şi extrădat în Turcia în 2000, Ali Agca a mai avut de ispăşit zece ani de detenţie pentru uciderea în 1979 a jurnalistului Abdi Ipekci, asasinat pentru care fusese condamnat în contumacie la moarte, în 1982. La câteva zile după Crăciunul din 1983, în închisoare, a primit vizita papei, un fapt ce a stârnit multă vâlvă în întreaga lume şi care cu siguranţă l-a marcat mult pe Agca. În 2005, la moartea lui Ioan Paul al II-lea, deţinutul cere fără succes permisiunea de a participa la funeraliile „fratelui său spiritual”.

De-a lungul rejudecării procesului său, apărarea a invocat o schiofrenie paranoică ce l-ar fi împins să-l omoare pe papă din dorinţa de a deveni erou musulman naţional, dar Agca a susţinut mai multe versiuni în care el nu ar fi fost decât instrumentul unor organizaţii obscure, ori al serviciilor secrete bulgare, însă anchetele nu au ajuns să stabilească adevărul în privinţa celor întâmplate.

După prima noapte în libertate, petrecută într-un hotel de cinci stele din Istanbul, Agca a declarat că este Isus Cristos, că va scrie o Biblie desăvârşită, întrucât cea de acum e plină de erori, a vestit sfârşitul lumii şi a cerut două milioane de dolari pentru un interviu exclusiv în care ar avea de gând să dezvăluie adevărul despre tentativa de asasinat din 1981. De asemenea dă asigurări că Emanuela Orlandi, o tânără răpită în 1983, la cincisprezece ani, a cărei dispariţie a fost pusă în legătură cu atentatul asupra papei, este vie şi va fi adusă la Vatican. Dar în prezenţa unor declaraţii precum cele de mai sus e greu de stabilit dacă Agca vorbeşte în cunoştinţă de cauză sau dacă încearcă numai să atragă cât mai mult atenţia asupra sa.

Schizofrenic periculos? Asasin cu sânge rece? Fanatic religios? Instrument al unei organizaţii obscure, atât de îndoctrinat încât să ascundă ani de zile adevărul cu preţul libertăţii sale? Probabil Agca are ceva din toate acestea. Cert este că imediat după eliberare a primit sute de oferte fabuloase din partea unor grupuri editoriale şi a unor case producţie cinematografică pentru dezvăluirea exclusivă a adevărului celor întâmplate şi e probabil că la multiplele faţete ale personalităţii sale o va adăuga şi pe cea de „negustor” al secretului al cărui unic deţinător este. În lumina celor pe care le-a declarat de-a lungul anilor şi a tendinţei vădite de a căuta să se afle în centrul atenţiei, înclin să cred că Ali Agca va vinde „adevăruri absolute” la fiecare doi sau trei ani. Rămâne de văzut.

Totuşi, în faţa acestei noi erupţii mediatice a chestiunii, mai este ceva de spus. Ceva ce de obicei nu considerăm a fi decât încă o informaţie din „dosarul Agca”. Infinitele întrebări, ipoteze şi anchete în căutarea aproape obsesivă a adevărului istoric au un sens şi sunt importante. Însă la polul opus lor, la fel de esenţial, stă, singur, un gest la care merită să ne gândim la fel de mult şi care cu siguranţă e la fel de greu, dacă nu cumva mai greu, de pătruns cu mintea până în adâncurile lui şi este, poate, mai complex decât cercetarea de tip detectivist: gestul papei Ioan Paul al II-lea, care a dorit să stea faţă în faţă, ochi în ochi cu cel care încercase să-l ucidă, ca să-l asculte şi să-i spună că îl iartă. O iertare dincolo de „adevărul istoric” exact, dincolo de sentimentul omenesc, mult dincolo de baniţele cu care ne măsurăm de obicei dragostea de toate zilele.