Oamenii sînt Moscove ruinate de votcă

Fochistul negru

Ştii, oamenii sînt Moscove ruinate de votcă şi de nepăsare
vîndute pe sub mînă,
mesteceni găuriţi în care a suflat fochistul negru,
siberianul cu lopata crescută din mădularul puterii sale,
cenuşă de paradis şi zodie de ţări mici cărate în inimă
de nemuritoarele benzi transportoare ale capitalului roşu.
Azi cînd veneam spre casă golit de viaţă am auzit sîngele
cum striga la mine –
bătrîne, să fie atît de greu să ţii omul pe picioare?
Sînge înalt de doi metri şi tot mai vrea să crească.
Cred că vorbesc de unul singur cu un clopoţel
de catîr orb în tîmpla dreaptă,
norii deasupra mea îmi spun ceva ce nu înţeleg
(poeţii slabi sînt lacomi?),
parcă mi-ar cere să mă opresc atunci
cînd fac dragoste cu o femeie care nu e în faţa mea.

Aşteapt-o să vină. Am deschis o uşă – nu era nimeni.
Stau în cameră pe podea şi văd un bivol mare
tolănit printre cărţile mele curate.

Balega lui verde va face şi anul ăsta oameni fericiţi
la Bursă. Fochistul negru ne va strînge într-o zi pe toţi
cu lopata lui tare.

Nu am fost vreodată în Siberia dar pot să jur că am
pe cineva acolo.

*

Maimuţa roşie

Află că morţii nu vorbesc cu nimeni, nici între ei măcar,
nu se-nţeleg prin semne şi nu cerşesc iubire, nu-şi scriu bilete
în care lasă urme pentru cei ce ştiu să vadă –
nu e hîrtie pe lume să le poată ţine scrisul, doar poveşti
şoptite de caierul bătrînelor
în gulagurile africane unde maimuţa cu măciucă roşie
e la putere – vecinul ei slab e omul trăitor în ţarcuri părăsite
de marile furnici, la ultimul incest al tatălui lor senil.
Stafia unui porc cu rîtul negru duce-n spinare răsuflarea
celei mai calde femei la corturile unde inima-i bătea în gîtul
vechilor vulcani. Sîntem cenuşa lor tăcută.

Hamacul lunii dintre sînii ei m-a cîntărit cîndva o noapte,
lăncii de catifea pe care inima le-ndură cu credinţă,
sub groaza cît un cap de bivol ochi vechi de mii de ani
mi-au spus ceva, dar am trăit.

Irişii ei sînt varul cu care maimuţa roşie aruncă peste gropile
unde se ard cărţile celor slabi şi fără viitor,
umbre pe stîlpii dimineţii făcute ghem la rădăcină –
la ziuă am văzut armata orbilor în lanţuri spre vechile cuptoare
unde se aleg unghiile şi părul dăruite zeului nebun
la care se închină exilaţii şi cei fără noroc.

Nu s-a inventat hîrtie să nu ardă.

Crima

Spune-mi, nemernicii întîlniţi în viaţă sînt jaloane moarte
printre care sîntem condamnaţi să trecem
sau fraţii noştri dintr-o altă lume care n-au putut ajunge aici?
I-am uitat deja, ca pe schilozii din orfelinatele durerii.

Nu vrem să ştim, a lor e boala.

Poţi să auzi cum strigă-n piept o inimă a cuiva, geamănă cu-a ta,
aşa cum sfredeleşte dracul în asfaltul ce desparte noua lume de
una veche, veche?

Au, poate, şi ei o dragoste cu care îşi împlinesc
biografia lor umilă,
un soi de resemnare că nu pot atinge punctul durerii fix,
undeva între mîna care strînge de gît o viaţă şi
gura de aer pe unde iese sufletul expulzat fără putinţă de întoarcere.

Exil – şi noi îi spunem moartea morţii noastre.
Nu te uita-napoi dacă se-ntîmplă să te întîlneşti cu
unul dintre ei, un avatar al tău pierdut sub eşafodul mării,
sînt cei care omoară pentru noi tot ce nouă nu ne este acum permis.

Cu toţii avem knock-out-ul nostru luat în viaţă.

Cu toţii ucidem şi ne lăsăm ucişi de cineva care se află
înaintea noastră – şi vine după.

Nu a fost niciodată omul singur după crimă.

*
Tatăl Nostru Biroul Politic

Cum ai izbi o femeie cu faţa de gratii în timp ce-i spui
Te iubim dar patriotismul tău lasă de dorit,
întinsă pe jos ea simte cum Tatăl Nostru Biroul Politic
îi cutreieră copilăria, cu bastonul cel negru îi ridică fustiţa
cum deschizi un dovleac toamna cu mii de planete în burtă,
răstignită aude în scăriţa urechii povestea micului prinţ şi a ţării
în care şi somnul e om
în vreme ce capul i se legănă-ncolo şi-ncoace,
în cele patru zări ale marii ei patrii epifania unui viol,
sus pe acoperiş sufletul pune la loc ţiglele sparte,
nemişcată ea vede-n tavan un chip înroşit
Biroul Politic somnul cel mare un bivol cu epoleţi
gîfîind împingînd convingînd bale mai limpezi nu sînt pe lume
în timp ce ea spune în gînd crezul pe de rost învăţat
ca atunci cînd la şcoală a ştiut că-l va recita clar într-o zi:

Tatăl Nostru Biroul Politic, care te învoieşti să facem răul aici
dincolo vom plăti totul, lumina chiria patul foamea de azi,
dar acum viaţa noastră e în mîinile lor acum
inima noastră e păzită de ei, aici şi somnul e om,
aleargă ajunge şi smulge,
antimateria se dă în pliculeţe dimineaţa amiaza şi seara,
bale mai limpezi nu sînt,
nu Te îngrijora sufletul nu ni-l pot lua carnea o dăm
oricînd Tu poţi alta să faci din lut ars, drojdie de pîine şi
o semnătură cu unghia,
din fulgerul secerilor cu care ne seceri,
din ciocanele cu care ne baţi ca pe noduri,
din procentele din care ai făcut viaţa,
sufletul dac-ar vrea dintre gratii să plece crezi că
s-ar uita îndărăt?

Te iubim dar patriotismul tău lasă într-adevăr de dorit.

*

VorbaIago

lui Paul Goma

Trezeşte-te, ultima bătălie dintre uriaşi se dă în pîntecele Rusiei,
în necenzurata durere a inimii unui copil adus în cioc
de rîndunica nopţii şi lăsat în prag sărmanului pescar –
cînd te iubeşte Dumnezeu îţi dă o gură-n plus şi-ţi rupe undiţa,
ai grijă, uterul bătrînei Asii scuipă guzganul cu cap de om,
singur cerşetorul de pîine l-a văzut cînd îşi aruncă maţele
ca un năvod în valea unde spumegă taimenul,
pe Obi, la ostrovul pe care omul a mîncat inimă de om
şi a trăit în zemlianka şobolanului cu steaua roşie-n coada grasă,
nu adormi, prin somn îţi intră-n casă VorbaIago, te cară
pe spinarea ceţii în porturi de strigoi, îţi fură fierea
din care face cvas pentru Narodnyi Komissariat Vnutrennikh Del
să meargă înainte molohul spre cincinalul ultim,
acolo unde ne aşteaptă sitele ce vor alege grîul de neghină,
mirosul de bătrîni coboară din copaci cu paşi de vită
dusă în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt,
hingherii cu ciocane înroşite în sîngele viţeilor abia născuţi,
nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntîmpina
în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaş: de ce?
Şi timpul s-ar putea opri. Trezeşte-te. La uşa ta e VorbaIago.