Sub semnul Inorogului

Dacă în timpul vieţii sale nu a reuşit să se înfrupte cum se cuvine din belşugul cultural al Europei apusene, dacă în ciuda unei cariere politice importante nu a reuşit să părăsească Orientul, Dimitrie Cantemir îşi are azi numele înscris pe faţada bibliotecii Sainte Geneviève din Paris printre alţi 810 savanţi şi oameni ai culturii^[1]. Ironie a sorţii şi recunoaştere postumă a celui care a încercat de-a lungul vieţii să construiască un dialog cu lumea culturală apuseană, acceptând unele dintre valorile acesteia şi pledând concomitent în favoarea celor pe care le-a cunoscut şi le-a experimentat el însuşi în Orientul otoman.

Mulţumită lucrării lui Ştefan Lemny, destinul unic al lui Dimitrie Cantemir devine interpretabil atât într-o perspectivă culturală a timpului său cât şi în lumina moştenirii pe care o reprezintă din anumite puncte de vedere parcursul fiul său, Antioh. Dacă opera şi viaţa celui dintâi sunt studiate mai degrabă în România, Antioh Cantemir este cunoscut, în Rusia, ca fiind un premergător al literaturii clasice şi cel dintâi care s-a impus în universul literar al satirei. Iată de ce meritul dintâi al cărţii lui Ştefan Lemny este de a-i uni pe cei doi, tată şi fiu, sub semnul unei familii princiare din secolul al XVIII-lea. În acest sens, de la bun început, istoricul refuză orice plasare a discursului său sub semnul unei recuperări naţionaliste a celor două personalităţi (p. 37).

Vieţile celor doi oameni de stat şi de cultură sunt parcurse de Lemny cu o migală desăvârşită. Prin bogăţia documentării plonjăm, cu Dimitrie, în intrigile care i-au pecetluit viaţa între Poartă şi Rusia. Ne familiarizăm cu cele două universuri care l-au format dar care l-au şi împiedicat să devină monarhul luminat la care visa şi pe care-l metaforiza sub semnul inorogului din Istoria ieroglifică. Cele câteva luni de domnie din anii 1710-1711 sunt urmate de aşteptările nesfârşite pe la curţile lui Petru cel Mare şi de făgăduinţele neîmplinite ale acestuia. Dinastia Cantemirilor nu va mai exista nicicând, în ciuda eforturilor lui Dimitrie şi ale tatălui său Constantin (domn al Moldovei între 1685-1693).

În multe privinţe Antioh este un demn urmaş al părintelui său. A îmbinat în cariera sa activitatea diplomatică cu viaţa culturală. Bun cunoscător al limbilor, a păstrat aceeaşi deschidere faţă de valorile culturii apusene. În Occident, alături de îndatoririle diplomatice şi de prieteniile legate, s-a străduit cu îndârjire să publice opera tatălui său. Astfel, datorită lui, a văzut lumina zilei Istoria Imperiului Otoman în limbile engleză şi franceză, iar mai apoi în germană. Ambasador la Londra, începând cu anul 1731, şi la Paris, din 1738, izbuteşte o însemnată carieră diplomatică într-o perioadă conflictuală. Moare la 35 de ani, ducând cu el multe dintre regretele care s-ar putea formula plecând de la destinele celor două personaje.

Figura hieratică a Inorogului este semnificativă şi în acest sens. Aşa cum reiese din această lucrare, Dimitrie nu a reuşit, decât pentru o scurtă perioadă, să concretizeze idealul şi/sau compromisul pe care l-a conceput prin îngemănarea desăvârşită a culturii cu guvernarea, simbolizat de figura inorogului. A ales greşit, în 1711, să se opună Porţii convins fiind că Rusia va izbândi. Apoi, în exilul rusesc, nu a izbutit să se apropie de Petru cel Mare pentru a obţine acele favoruri care l-ar fi propulsat pe scena culturală a timpului său. Deopotrivă, cărţile sale n-au cunoscut răspândirea meritată ce-ar fi putut influenţa atât cultura română (ne gândim la Divan, la Metafizică, la Hronicul Vechimei, la Istoria Ieroglifică, la Descrierea Moldovei) cât şi strălucirea internaţională a lui Cantemir (mai ales Istoria Imperiului otoman). În ciuda deschiderii pe care o avea faţă de Apus şi a eforturilor sale de a înfiripa un dialog între cultura creştină şi cea musulmană, spiritul său va influenţa prea puţin poporul pe care l-a guvernat în treacăt. Astfel, recunoşterea principală a personalităţii lui Cantemir ţine de alegerea sa în rîndurile tinerei Academii a Berlinului în 1714 (pe atunci Societas Scientiarum Brandenburgica) interesată de lucrările istorice ale lui Cantemir şi de proiectele sale. Efortul lui Antioh de a publica operele tatălui său rămase în manuscris sunt considerabile. Este demnă de laudă culegerea informaţiilor privind recepţia traducerilor şi a ediţiilor operelor cantemiriene în diferite limbi realizată de Lemny (mai ales pp. 305-319).

Unind familia princiară într-o singură privire, Lemny ne oferă o frescă istorică care se vrea, cu modestie, o pistă de lansare pentru noi lămuriri privind câteva puncte neclarificate din peripeţiile celor două vieţi. În acest sens Lemny reproduce riguros judecăţile istorice ale cercetătorilor, fără a simţi nevoia, în actualul stadiu al cercetărilor, să răspundă la toate întrebările formulate. În ciuda provocării intrinseci, în mai multe rânduri, lasă problema deschisă (p. 43, 44, 50, 76, 181, 184) fără a se lansa în speculaţii ce riscă să cadă în imaginar. Am fi dorit aprofundarea câtorva texte ale lui Dimitrie – Metafizica şi Istoria Ieroglifică cu forţa imaginarului care o marchează – sau a Satirelor şi a corespondenţei lui Antioh. Pe de altă parte, capitolele În oglinda primelor scrieri, Prinţul la masa de lucru şi Om de litere aduc o sumedenie de informaţii privind atât textele Cantemirilor cât şi lucrările de referinţă care le-au fost consacrate şi care sunt semnalate în note. Prin echilibrul astfel găsit între biografie, cercetare şi interpretare a textelor în context, reuşita istoricului este de netăgăduit. Dincolo de orice scindare naţionalistă sau istoricistă a perspectivei Lemny aruncă o privire nouă asupra secolului al XVIII-lea românesc, creând un nou obiect istoric şi un nod tematic, cel al unei familii princiare din Orient.

^[1] Edificiul a fost construit după planul arhitectului Henri Labrouste între 1843 şi 1861.

Ştefan Lemny, Les Cantemir. L’aventure européenne d’une famille princière au XVIII^e siècle, Paris, Editions Complexe, 2009, 367 pp.