Omul acesta îşi atârnă sufletul de trăgaciul puştii
Omul acesta
Omul acesta ţine ochii închişi.
Larg, cât poate el de larg închişi,
până la marginea lumii.
Omul acesta calcă apăsat, apăsat,
parcă şi-ar săpa groapa în mers.
Omul acesta îşi ia piatra de pe inimă
şi-o aruncă în geamul vecinilor.
Omul acesta vrea să scape de el.
Dă la întors pielea singurătăţii
cu cicatrice cu tot.
Iar omul acesta îşi atârnă sufletul
de trăgaciul puştii în măceşi înfloriţi.
Nu ştie de unde va sări iepurele.
Ori dacă!
Mobilă şi binale
La a treia generaţie, mobila casei suferă
de stenoză mitrală, de parkinson şi alzheimer.
Are ochii fetei bătrâne de pension,
umbriţi de borul pălăriei duminica la amiază pe Corso;
are suspinul mătuşii după economiile pierdute
la „Şmil şi fiii” în ziua când ruşii
băteau cu patul puştii în porţile oraşului
şi mai are scârţâitul protezei invalidului de război la paradă.
Coborâtă pe scări, ridicată pe scripeţi la trapez
cu inima cât un purice; înghesuită, hurducăită
în camioane de marfă; mutată dintr-un loc în altul,
dintr-un secol în altul, nu mai recunoaşte pe nimeni.
Uneori, mâini descărnate pipăie noaptea.
Dinspre sertarele cu ciorapi, dintre umeraşele
cu haine şi molii,
din abisul saltelei răzbate o voce buimacă:
– Cine sunteţi voi? Cine sunteţi voi?
Ne trezim în capul oaselor lac de sudoare.
Ne privim la fel de buimaci.
Ne căutăm unul altuia ochii pe întuneric,
parcă am intrat prin efracţie în vieţile noastre.
– Chiar aşa! Cine suntem noi?
Sursa foto: leroys
