7 teologi împotriva vidului. „Festin” Virgil Nemoianu

După cum sugerează însuşi titlul De la credinţă la teologie, volumul de interviuri coordonat de Alin Tat (Galaxia Gutenberg, 2010) presupune o invitaţie la călătorie, „un itinerariu contemporan al căutării lui Dumnezeu”. În realitate putem citi mai mult în aceste cuvinte: ele atestă faptul că atunci când vorbim despre credinţă nu ne referim la un concept gol, nesubstanţial. Credinţa nu există „în vid”, ea are un conţinut şi formează un conţinut. Din această cauză, editorul vorbeşte în prezentarea volumului de „drumul de la credinţă la teologie” care se parcurge „dus-întors asemeni unui cerc hermeneutic şi nu presupune, fireşte, diminuarea sau pierderea celei dintâi pentru a o face posibilă sau pentru a ajunge la cea de a doua, îmbogăţită”. Volumul ne invită, ne ademeneşte, aşadar, la o călătorie alături de şapte teologi contemporani de limbă franceză, fiecare având în spate o extrem de solidă activitate academică şi numeroase lucrări publicate. Itinerariul ne poartă printre problemele, temele şi situaţiile cele mai „fierbinţi” ale momentului într-o lume marcată de globalizare, ateizare, dezbinare şi reconfigurare morală şi cultural-spirituală. Este acoperită o vastă arie de teme din care transpare o preocupare specială pentru provocările actuale în teologie, în statutul academic al disciplinelor teologice, relevanţa credinţei în contemporaneitate, situaţia mişcării ecumenice, misiunea Bisericii astăzi, Biserica şi politica, relaţia religie-ştiinţă şi altele.

Interviurile reprezintă o autentică încântare şi pată de lumină şi speranţă într-un tablou întunecat adesea de pesimismul unei Europe aflate în degringoladă teologică, morală şi religioasă. Citind volumul, viitorul nu mai pare atât de sumbru. Descoperim oamni conştienţi de întrebările contemporanilor, ale celor „de rând”, ale intelectualului, teologului, omului de ştiinţă sau filozofului. Adesea pronunţata tendinţă dualistă de separare a credinţei de teologie, ca disciplină academică, a credinţei de raţiune este depăşită complet într-o abordare ce dă dovadă de un ataşament viu şi autentic la valorile creştinismului. Putem vorbi mai degrabă de o tensiune creatoare, deoarece tocmai credinţa vie este cea care îmbogăţeşte conţinutul teologiei, nereducându-l la un discurs raţional arid şi fără a rămâne încremeniţi într-un moment dogmatic sau formă goală. Teologii intervievaţi sunt adânc preocupaţi de găsirea unor modalităţi de a aduce mesajul evangheliei omului contemporan, fără a trăda tradiţia moştenită şi unicitatea lui Cristos. Căci, aşa cum afirmă Charles Morerod, „Isus Cristos este Dumnezeu sau nu este şi de acest lucru depinde tot restul din viaţa noastră de creştini” (p. 106).

*

Ultimul număr al revistei Vatra (5-6 – 2010) ne propune un veritabil „festin” intelectual-spiritual prin „medalionul Virgil Nemoianu”, sugestiv intitulat Nobleţea exegezei. Virgil Nemoianu este în mod real un exeget, care nu impune printr-o versatilitate verbală sau talent eseistic şi literar nefundamentat teoretic, ci prin orizontul impresionant al culturii sale cu adevărat enciclopedice, prin profunzimea analizelor, claritatea conceptuală, delimitarea corectă a palierelor de discuţie şi integrarea lor organică în constructul argumentativ. Această nobleţe a exegezei este fotografiată în mozaicul de studii şi articole despre cărţile lui Virgil Nemoianu, însoţite de evocări ale omului Nemoianu, precum şi de o valoroasă bibliografie a textelor publicate în România de criticul literar şi de o bibliografie critică românească. Înainte de a citi opiniile criticilor asupra sa avem ocazia de a-l asculta pe însuşi criticul de la Catholic University of America, într-un interviu luat de Iulian Boldea, printr-o „mostră” de exegeză nemoianiană – un studiu despre Kafka, publicat în revista Neohelicon în 2005 şi în câteva fragmente ale unui memorial de călătorie.

Numărul este foarte dens; dintre numeroasele studii menţionăm în special cele două recenzii la ultima carte a lui Virgil Nemoianu, Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and Coexistence, cea a lui Mircea Anghelescu şi mult mai ampla prezentare a lui Dumitru M. Buda, Postmodernismul temperat. De asemenea, merită amintit şi studiul lui Luigi Bambulea, Dialectica îmblânzită. Introducere în gândirea critică a lui Virgil Nemoianu. Toate articolele reunite dau seama de personalitatea unui intelectual de stofă rară, cu o scriitură complexă, multiformă, fecundă şi provocatoare.

Medalionul Nemoianu umbreşte parcă, prin intensitatea sa, celelalte contribuţii din acest număr. Există câteva studii ce reţin atenţia cititorului în mod special: al lui Ştefan Borbély, Diavolul şi Vechiul Testament, o neaşteptată analiză biblică a criticului literar clujean; articolul lui Cosmin Borza, „Complexul” Adrian Marino, o receptare critică a Vieţii unui om singur; şi un foarte incitant text al teologului şi filozofului Elmar Salmann, de la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, Romanul ca model pentru teologie (în traducerea pr. Ioan-Irineu Fărcaş) ce propune o privire a romanului din perspectivă teologică, fapt care ar duce la o revalorizare a moştenirii intelectuale creştine şi contribuţiei creştinismului la cultura modernă.