„Adevărat ucenic al lui Vladimir Lossky”

Michel Stavrou este teolog ortodox, profesor la Institutul Saint Serge din Paris, specialist în opera lui Blemmydes, pe care o editează şi traduce în prestigioasa colecţie Sources chrétiennes. În ianuarie 2010 a organizat, la Paris, un colocviu internaţional despre Olivier Clément, pe care l-a cunoscut îndeaproape, ca ucenic, prieten şi ginere.

– Dragă Michel, vorbeşte-mi, te rog, despre teologul Olivier Clément şi apoi despre socrul Olivier Clément.

– Evident, pentru mine este greu să deosebesc exact între teolog şi socru, cel pe care l-am cunoscut intim în familia lui, care a devenit şi a mea. Totuşi, am început să-l cunosc, pe el şi opera lui, înainte de a o întâlni pe Sophie, care avea să-mi devină soţie. În anii 1980 îi trimiteam pentru revista Contacts traducerile mai multor texte ale unor teologi greci; apoi mi-a fost profesor la Institutul Saint-Serge, dar în perioada aceea nu aveam un contact privilegiat cu el, aşa cum s-a întâmplat cu P. Boris Bobrinskoy. La început nu mi-a fost prea uşor să devin ginerele lui Olivier: prin căsătoria mea eram întrucâtva un nou sosit şi răsturnam, poate, apropierea relaţiei lui nespus de duioase şi privilegiate – pe care, de altfel, a păstrat-o mereu – cu fiica lui. Pe plan teologic, mă străduiam să ţin cârma între două stânci: o admiraţie vrăjită, necondiţionată, şi o opoziţie sterilă. Ca teolog şi ca socru m-a întâmpinat într-un mod extrem de generos: nu m-a strivit niciodată cu trufie; nu a fost paternalist. Cred că la început au existat câteva neînţelegeri între noi: el mă lua drept un tânăr ortodox cam fundamentalist; la rândul meu, cu toate că îl admiram, îl socoteam prea ecumenist, în detrimentul ortodoxiei. Puţin câte puţin, ne-am înţeles mai bine. În ce mă priveşte, mi-am dar seama că trebuie să ne desprindem de idolii noştri şi că nu există altă ortodoxie autentică decât Tradiţia apostolică întrupată de evanghelie şi Părinţi, din care Olivier Clément se hrănea profund.
Cum ne vedeam la anumite intervale şi episodic, am păstrat întotdeauna o distanţă faţă de el, distanţă care-mi îngăduia să-i admir lucrările, în timp ce, în familia lui, se vorbea foarte puţin despre ele direct. Este o lege aproape de neînlăturat: „Nimeni nu e profet în ţara lui”, iar profunzimea anumitor subiecte nu este nicidecum compatibilă cu viaţa de zi cu zi. În ultimii lui douăzeci şi cinci de ani – nu voi vorbi decât despre această perioadă, în care l-am cunoscut – am avut schimburi foarte frumoase. Pot să dau mărturie că teologia reprezenta inima vieţii lui, o viaţă de rugăciune, dar şi o viaţă preocupată să descâlcească şi să explice confuzia ce domneşte în lume şi să ducă altora Vestea cea bună a Învierii lui Cristos. Adevărat ucenic al lui Vladimir Lossky, teologia nu însemna pentru el un simplu discurs intelectual despre credinţă, ci integrarea oricărei înţelegeri spirituale pentru a încerca să le spună contemporanilor noştri un cuvânt din inimă, care să vorbească despre esenţial: de ce această viaţă cu paradoxurile ei, de ce atâtea nenorociri şi ură, dar şi atâta frumuseţe şi iubire, o iubire care nu trece, în lumea aceasta în care noi suntem trecători? Ca un adevărat teolog, era în primul rând un om înduhovnicit, un poet şi un istoric, nu atât un analist, cât un om al sintezelor intuitive, înzestrat cu un spirit de fineţe ieşit din comun. A ştiut să fie un făuritor de punţi între Orientul şi Occidentul creştin.
În ultimii doi ani, Olivier era redus fizic din cauza bolii, dar, tocmai prin acest fapt, în pregătirea lui pentru cel din urmă Paşte i-a fost dat să mărturisească o credinţă profundă şi luminoasă în faţa tuturor apropiaţilor săi.

– Aţi vorbit împreună despre convertirea lui, pe care o descrie în L’Autre soleil? Ai elemente inedite despre acest moment de har şi de maturizare spirituală?

– Era un om extrem de pudic. Trebuia să-l îmboldeşti, şi încă în chipul cel mai abil, ca să-l faci să vorbească despre subiecte atât de intime ca întâlnirea lui decisivă cu Domnul, cu prilejul convertirii sale. De altminteri, autobiografia lui spirituală, L’Autre soleil (Celălalt soare), n-a fost aşternută în scris spontan, ci pentru a răspunde rugăminţii unui prieten catolic. Nu vroia să-şi scrie Memoriile şi nu e întâmplător faptul că Mémoires d’espérance au fost scrise sub formă de conversaţie.  Nu că nu ar fi avut talentul să o facă, era un povestitor remarcabil, un scriitor minunat, avea o limbă franceză atât de bogată încât uneori e greu de tradus în alte limbi; însă dezvăluirea intimităţii, atât de preţuită în zilele noastre, îi repugna. Îl interesa Cristos „mai aproape de el decât el însuşi”, nu să se pună în valoare individual, ca înduhovnicit. Fiind în sintonie deplină cu el în acest aspect, aş fi găsit indecent să-l întreb despre lucrurile care erau grădina lui tainică.

– Cum îşi trăia Olivier Clément dubla lui vocaţie, de poet şi teolog? Exista separare (arta pentru artă) sau includere: arta în slujba teologiei?

– Sugerezi răspunsul în întrebarea ta: cred că pentru el nu exista separare între teologie şi poezie, ci o circulaţie dinspre una spre cealaltă. Poezia lui tindea spre misterul vieţii şi al credinţei, în vreme ce cuvântul de teolog împrumuta un stil şi o formă foarte adesea poetice, fără să mai punem la socoteală poemele lui paraliturgice, ca Drumul crucii, oferit lui Ioan Paul al II-lea, sau poemele despre cei patru sfinţi noi ai diasporei ruse în Franţa. Acest raport reciproc nu răspundea exact formulei: „una în serviciul celeilalte”, formulă destul de occidentală, dar oarecum distinctă şi voluntaristă. Aş vorbi mai degrabă despre includere reciprocă. Poezia şi teologia erau purtate la el de o iubire de viaţă şi o tainică uimire dinaintea frumuseţii lumii. Într-un anumit sens, teologia lui se exprima prin intermediul sensibilităţii poetice, iar poezia era transfigurată de privirea lui teologică.

– Care sunt cele mai dragi amintiri pe care le ai cu Olivier Clément?

– La un an după moartea lui, nu am luat încă suficientă distanţă ca să izolez amintirea celor mai bune clipe pe care le-am împărtăşit cu Olivier, căci am avut destule şi îi mulţumesc cerului pentru ele. Aceste momente au fost mai ales momente familiale, împărtăşite în aceeaşi măsură şi cu soţia mea şi, mai recent, cu fiul nostru, Alexis. Mă gândesc la vacanţele noastre de vară petrecute în satul Marsillargues, în casa familială în Petite Camargue, în acel ţinut din Languedoc care l-a marcat atât de mult pe Olivier, ori la schimburile minunate ce au existat între noi când el şi Monique, soacra mea, au petrecut câteva zile în Arcadia, în Peloponez, în satul de munte al strămoşilor mei, descoperind o ortodoxie greacă rămasă destul de arhaică în multe aspecte, ce poate fi comparată cu viaţa pe care o mai întâlnim şi astăzi în munţii româneşti. În ultima vreme, înaintea morţii era foarte fericit de prezenţa regulată a apropiaţilor săi, mai cu seamă a nepoţilor lui, cu care avea o adevărată complicitate. Când mai schimbam oarece ştiri despre lume şi viaţa Bisericilor – căci ţinea întotdeauna să se informeze despre actualitate – am avut multe clipe de comuniune nespus de frumoase, adesea chiar în tăcere.

– După părerea mea, ortodoxia a început să se mute, astăzi, dinspre Est spre Vest. Vorbesc despre acea ortodoxie care merge la izvoare şi care trăieşte Cuvântul lui Cristos cu umilinţă şi, mai ales, cu onestitate (inclusiv ştiinţifică). Văd în O. Clément unul dintre chipurile aceste ortodoxii sănătoase şi adevărate, netriumfaliste şi antidemagogice. Poţi răspunde la această opinie?

– În linii mari subscriu la părerea ta: Olivier Clément întruchipa, desigur, alături de alţii din generaţia lui, onestitatea şi exigenţa unei ortodoxii „sănătoase şi adevărate”, aşadar autocritică faţă de istoria ei şi faţă de situaţia ei istorică chiar în numele Tradiţiei apostolice de la care se revendică, antidemagogică şi netriumfalistă. Sunt întru totul de acord. Este acest fapt apanajul ortodoxiei occidentale? Nu sunt sigur, căci şi aici, în Occident, întâlnim tendinţa de a exalta o ortodoxie oarecum mitică, mai cu seamă în anumite medii de ortodocşi convertiţi, proveniţi din Biserica Catolică. Pe de altă parte, de mai multe decenii există un simţ critic şi un antitriumfalism care iau amploare şi în unele cercuri teologice din ţări ortodoxe tradiţionale, precum Grecia şi România. Să fim încrezători în viitor. Important e să întreţinem în permanenţă dialogul şi prietenia între ortodocşii din Est şi din Vest. De altminteri, prin călătoriile sale, Olivier Clément a căutat întotdeauna să-şi astâmpere nevoia de a cunoaşte pe viu trăirea şi experienţa ortodocşilor din ţările aşa-zise ale „Orientului creştin”. În sfârşit, suntem în 2010, în epoca postmodernităţii: nu trebuie să uităm comuniunea ecumenică indispensabilă dintre creştini, o comuniune frăţească în credinţa în Cristos ca Domn şi Mântuitor, chiar dacă nici astăzi nu există comuniunea deplină. Această comuniune era fundamentală şi cotidiană în viaţa lui Olivier Clément, fără ca el să fi tăgăduit ceva din ancorarea lui ortodoxă.

– Te gândeşti la o serie de opere complete ale socrului tău?

– Personal, nu. Sunt de părere că nu trebuie să-i mumificăm opera prin acest tip de publicare sistematică ce nu ar face cinste stilului scrierilor sale, realizate la cerere şi de multe ori reluând scrieri anterioare, pe care le-a modificat şi amplificat. Decât să ne gândim să-i publicăm operele complete, ar fi de preferat să-i lăsăm opera tihnită şi să privilegiem reeditarea uneia sau alteia dintre cărţile lui, dar şi să alcătuim câteva culegeri cu cele mai bune articole ale sale, la fel de importante şi astăzi – mă gândesc la studiile lui cosmologice sau antropologice.

Paris, 8 ianuarie 2010
(interviu realizat de Cristian Bădiliţă; traducere de Cornelia Dumitru)