Paradisul interzis
Corin BRAGA, Le paradis interdit au moyen âge. La quête manquée de l’Eden oriental,
L’Harmattan, Paris 2004, pp. 404; La quête manquée de l’Avalon occidentale, L’Harmattan, Paris 2006, pp. 371.
Autorul predă literatura comparată la Universitatea din Cluj, una din cele mai performante din România. A fondat, de asemenea, un Centru pentru Studierea Imaginarului, al cărui nume, „Phantasma”, face trimitere la maeştrii săi declaraţi: Gilbert Durand, Carl Gustav Jung şi Jean-Jacques Wunenburger, cel din urmă fiind în acelaşi timp autorul prefeţei lucrării pe care o voi prezenta în cele ce urmează.
Braga ne propune o trilogie franceză – din care primele două volume au apărut deja – pe o temă pasionantă: căutarea eşuată a paradisului. Aceasta are intenţia asumată de a completa (inspirându-se din ea) cealaltă trilogie, consacrată plăcerilor paradisiace, a lui Jean Delumeau. Provocarea nu este, aşadar, descrierea avatarelor mitologice sau literare ale unei nostalgii, ci înţelegerea mecanismului metafizic al unui teribil eşec. De ce paradisul terestru devine inaccesibil după Cădere? Răspunsul tradiţiei iudaice: transcendenţa lui Dumnezeu refuză orice împlinire în plan terestru, împiedicând astfel implicit orice formă de acces a fiinţei umane la un statut divin în timpul acestei vieţi. Răspunsul creştin: păcatul originar a avut iremediabil drept consecinţă exilarea cuplului primordial din paradis. Venirea lui Cristos a redeschis porţile acestui hortus conclusus, dar numai pentru câţiva aleşi: tâlharul cel bun, Enoh şi Ilie.
„Eşecul căutării nemuririi, scrie autorul, pare înscris chiar în genele culturii şi literaturii iudeo-creştine. O teribilă interdicţie de ordin metafizic sau o inhibiţie psihologică devastatoare marchează imaginarul omului european, ca şi cum un cataclism ar fi zguduit, într-un anumit punct al istoriei, speranţele acestuia legate de viaţa eternă dobândită aici şi acum” (p. 5).
Într-o primă parte a lucrării, aplecându-se asupra operelor orientaliştilor, Braga reciteşte episodul Geneza 2-3 în contextul mitologiilor antice, pentru a indica schimbarea radicală de perspectivă pe care iudaismul a presupus-o încă de la început: „Refuzând din principiu natura divină a omului, monoteismul iudaic provoacă prăbuşirea ritualurilor şi a scenariilor eroice. […] Geneza 2-3 este rezultatul reinterpretării, prin intermediul categoriilor monoteismului iahvist, a miturilor antice legate de grădina zeilor şi recompensa vieţii veşnice pe care o dobândeşte eroul. Premizele falimentului căutării îşi fac apariţia, aşadar, încă din zorii iudaismului şi, în ciuda tentativei gnostice de a recupera mitologemele originare, acestea vor fi continuate şi dezvoltate de către creştinism” (p. 52).
Autorul îşi însuşeşte teza propusă de Daniel Beresniak în eseul său din 1997, Mitul păcatului originar. O legendă substituită, care susţine inversarea tradiţionalei communis opinio cu privire la Geneză 2-3. După Beresniak, adevăratul sens al episodului biblic a fost ocultat cu bună intenţie de Biserică, pe considerente ideologice, acest lucru permiţând propagarea unei traduceri eronate a pasajului respectiv pentru a facilita consolidarea autorităţii proprii. El propune o traducere diferită a versetelor 2,16-17, insistând asupra pronumelui imenou, „din noi”. Iată-l: „Poţi mânca din orice copac al grădinii, dar din pomul cunoaşterii a ceea ce îţi este de folos şi a ceea ce îţi dăunează nu vei mânca din noi (mimenou): căci în ziua în care vei mânca din noi de moarte vei muri” (p. 45). Tradiţia ar fi ocultat această idee a masticaţiei sacre (faptul de a mânca din carnea divinităţii), care trimite la credinţa în divinizarea omului prin intermediul unui rit magic. În concluzie: exegeza ideologică profesată de către preoţii lui Moise şi transmisă Bisericii a substituit legendei orientale, iniţiale, a nemuririi, legenda păcatului şi căderii.
Această grilă de lectură, cu o evidentă conotaţie neognostică, dezavantajează argumentaţia lui Braga, căci orice s-ar zice, între sensul miturilor etiologice orientale (Epopeea lui Ghilgameş, de exemplu) şi episodul biblic contrastul nu e atât de pregnant. Întreaga mitologie îşi găseşte raţiunea ultimă în încercarea de a explica (non)sensul şi originea morţii, ca şi posibilitatea fiinţei umane de a o învinge, sau cel puţin de a o îmblânzi.
Cercetarea propriu-zisă se desfăşoară în trei etape care au în vedere: călugării pustiei; expediţia lui Alexandru cel Mare, relatată de Pseudo-Calistene şi legenda târzie (sec. XII) a Imperiului oriental fondat de faimosul „preot Ioan”. Mă voi opri asupra primului capitol, mulţumindu-mă să le prezint în câteva rânduri conclusive pe celelalte două. În istoria monahismului egiptean există un episod straniu, care prezintă călătoria unui călugăr, Macarie (cel Mare sau Alexandrinul), către o copie a paradisului terestru. Acest episod ne-a fost transmis în câteva surse antice: Historia monachorum in Aegypto, editată de A. J. Festugière în Subsidia hagiographica, n. 34, 1961; Istoria lausiacă, a lui Palladius (ambele datând din sec. V) şi o Viaţă coptă a lui Macarie din Sketis, din sec. VIII. În ajutorul acestora vine şi o altă mărturie, a cărei paternitate rămâne discutabilă, şi anume Paradisus Heraclidis (autorul nu oferă nicio referinţă în privinţa surselor sale).
Versiunea cea mai interesantă se găseşte în Historia monachorum… După o perioadă de post şi rugăciune, Macarie pleacă în căutarea „paradisului” pe care Iannes şi Mambres, doi magi ai faraonului de pe vremea lui Moise, îl sădiseră pe atunci în mijlocul pustiei, ca o replică (antitypon) a adevăratului paradis, cel celest (alethinou paradeisou). Palladius numeşte acest loc kepotaphion („grădină-mormânt”). Călătoria lui Macarie durează trei săptămâni. În ciuda spiritelor rele căţărate pe gardul din jurul grădinii, sfântul reuşeşte să intre. Odată ajuns înăuntru, întâlneşte doi confraţi, care făcuseră aceeaşi călătorie cu câţiva ani în urmă.
E vorba, probabil, de o reminiscenţă a mitemului legat de Enoh şi Ilie, păstraţi în viaţă în paradis până la cea de-a doua venire a lui Cristos. Locul îi place atât de mult, încât decide să meargă şi să aducă acolo întreaga comunitate din Sketis. Se întoarce, aşadar, înapoi şi încearcă să-i seducă pe ceilalţi călugări (inclusiv cu ajutorul unor fructe gigantice, pe care le culesese), dar aceştia nu se lasă corupţi. Într-o adunare organizată ad hoc ei proclamă: „Nu-i aşa că paradisul acela a fost făcut spre pierzania sufletelor noastre? Dacă într-adevăr ne vom bucura acum, tot aici ne vom primi şi partea de bine ce ni se cuvine. În acest caz, ce răsplată vom avea mai târziu, odată ajunşi la Domnul, şi pentru ce virtuţi vom fi răsplătiţi?”. Răspunsul călugărilor este cât se poate de grăitor.
După Braga, „în cadrul unei eshatologii teocentrice şi spirituale, fericiţii sunt chemaţi să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu după moarte, deplasând astfel centrul ontologic din lumea noastră în cealaltă”. E vorba de o atitudine mistico-spirituală ce pune accentul pe efortul individual, pe graţie şi umilinţă, care nu lasă loc tentaţiei milenariste. Pe de altă parte, trebuie subliniat că paradisul lui Macarie nu este în întregime paradisul creat de Dumnezeu, ci un artefact realizat de om după modelul divin. Spre deosebire de Historia monachorum, Palladius descrie un „paradis decăzut”, lăsat de izbelişte, consecinţă directă a căderii.
Una din versiunile medievale ale legendei, Vita sancti Macarii Romani, pune în scenă trei personaje, Teofil, Sergius şi Hyginus, care fac ocolul pământului în căutarea sfinţeniei şi-l întâlnesc pe Macarie în apropierea paradisului. Autorul remarcă cu justeţe schimbarea de perspectivă ce survine la nivelul soteriologiei creştine. Ceea ce nu se mai poate realiza în planul orizontal, al geografiei, se împlineşte pe planul vertical, al misticii. Călătoria per pedes către paradisul terestru se cere înlocuită de călătoria în spirit către paraidsul celest/cetatea lui Dumnezeu, ale cărei porţi rămân deschise tuturor. „Constelaţia de legende din jurul figurii sfântului Macarie oferă acestui scenariu amprenta mistică a tradiţiei ascetice a căugărilor pustiei. Căutarea nemuririi avea să fie calchiată de aici inainte pe imitatio Christi” (p. 203).
Acestea fiind zise, mitul paradisului aflat „la îndemână” continuă să funcţioneze şi în zilele noastre, disimulat în spatele diverselor credinţe sau ideologii. Milenarismul rămâne tentaţia cea mai evidentă şi, de asemenea, una din cele mai periculoase ale imaginarului occidental. Cu cea de-a doua parte a lucrării, autorul face un salt înapoi, către universul păgân, urmându-l pe Alexandru cel Mare în fabuloasa lui călătorie spre marginile lumii locuite, spre India. La baza acestei noi constelaţii mitologice se află romanul lui Alexandru Pseudo-Calist (sec. III p.Chr.), care creează din toate aceste elemente un nou paradis, situat în India, ţinut al monştrilor şi minunilor. Acelaşi mit va fi reluat în secolul al XII-lea într-un text apocrif, în patru versiuni, Scrisoarea preotului Ioan, stăpânul unui imperiu creştin necunoscut până atunci, şi care redă Occidentului speranţa că va recuceri pământul sfânt, ocupat de Islam.
În cel de-al doilea volum al trilogiei, apărut în 2006, la loc de cinste stă Irlanda. Braga realizează o cercetare în acelaşi timp pasionantă şi gravă pe tema paradisului magic, despre care dau mărturie diferite călătorii fictive, poeme narative sau romane de aventuri. Închei cu câteva observaţii critice, nu înainte de a sublinia încă o dată efortul enorm realizat de autor. Mai întâi, o chestiune de metodă. Cititorul se simte prea des copleşit de informaţii irelevante. Zeci de pagini sunt consacrate de autor descrierilor unor animale fantastice sau unor peisaje ciudate fără nicio legătură directă cu subiectul central. Ceea ce Delumeau spune în câteva pagini, Braga spune într-un capitol, uneori cu riscul de a bulversa cititorul.
Autorul nu foloseşte aproape deloc sintagma „Antichitate târzie”, deşi e cea mai comodă şi mai exactă în ce priveşte epoca spre care îşi orientează cercetarea. Mai concret: problema durabilităţii mitului paradisului terestru în paralel cu practica mistică prin care se ajunge la paradisul celest rămâne în coadă de peşte. Autorul ne spune de ce, din punctul său de vedere, mitul a fost dezamorsat în cadrul tradiţiei creştine, dar trece pe lângă raţiunile pentru care acest mit a continuat să existe vreme de aproape două milenii. A spune că această căutare mistică s-a substituit, în discursul şi practica creştină, căutării de tip milenarist, înseamnă a forţa încuietorile unor uşi deja deschise.
În ce priveşte „bucătăria autorului”, remarc absenţa din bibliografie a câtorva opere fundamentale (care, fireşte, nici nu au fost utilizate): un excelent studiu de Jean Daniélou, Terre et paradis chez les Pères de l’Église, apărut în caietele Eranos în 1953; monografia clasică a lui Friederich Delitsch, Wo lag das Paradies, Berlin, 1881 şi monografia lui Jeanne Pirenne despre „preotul Ioan”, din 1992, care aruncă o nouă lumină asupra originii Scrisorilor. În ce priveşte capitolul legat de călătoria lui Macarie, Braga citează o traducere latină a Istoriei lausiace, dar nu pare să cunoască ediţia, consacrată, a lui Bartelink. Alte câteva aspecte ce revin sistematic: autorul scrie „Bédé (sic!) le Vénérable” în loc de „Bède”; Contra ereticilor, în loc de Contra ereziilor; şi crede ferm în existenţa reală a terapeuţilor descrişi de Philon din Alexandria în De vita contemplativa (p. 61).
Pentru a încheia într-o notă pozitivă, voi cita un fragment din Călătoriile lui Mandeville, felicitând în acelaşi timp autorul pentru această lucrare cuprinzătoare şi fascinantă: „N-aş fi ştiut să vă vorbesc despre paradisul terestru cu competenţă; am marele regret de a nu fi fost vreodată acolo, şi de altfel nici nu sunt demn de aşa ceva”. Hélas!
(traducere din franceză de Daniel Stuparu)
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
