Cel mai frumos poem ars de Nichita Stănescu

 În 1971, la douăzeci şi patru de ani, eram cel mai conştiincios redactor de la o revistă din provincie.

 Bizuindu-se pe seriozitatea mea, redactorul-şef mi-a dat sarcina să mă duc la Bucureşti şi să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. Aşa mi-a spus, „zece poezii”, şi cu această precizare în minte am plecat la drum.

Nichita Stănescu nu avea pe atunci o adresă. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plăti chirie). Aşa stând lucrurile, a trebuit să o fac pe detectivul şi am aflat că îl pot găsi pe poet seara, la restaurantul Athénée Palace.
Seara, Nichita Stănescu se afla, într-adevăr, la una din mese, înconjurat de prieteni. Când i-am spus pentru ce venisem, m-a întrebat cu o gravitate jucată:

– Exact zece?
– Da, zece.
Înţelesese, de fapt, de la început ce voiam, dar îl amuza stilul meu funcţionăresc, inadecvat la viaţa boemă dusă de el, şi voia să prelungească situaţia, ca să o guste din plin.
A făcut din discuţia cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu în şoaptă, delectându-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitării mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru.
– Poemele se află la dumneavoastră? l-am întrebat uşor îngrijorat de evidenţa faptului că nu avea o servietă.
– Da, m-a asigurat el. Te rog să scoţi un carnet şi un pix.
M-am conformat, nedumerit, şi Nichita Stănescu a început să-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul după altul. Comesenii nu urmăreau scena, fiind absorbiţi de o discuţie despre fotbal. Eu notam înfrigurat, cucerit de frumuseţea stranie a versurilor.
După ce am terminat de scris şi cel de-al zecelea poem, Nichita Stănescu m-a somat să desprind din carnet o foaie albă.
– Am să-ţi dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decât toate celelalte.
Mi l-a dictat şi era, într-adevăr, cel mai frumos.
– Îţi place?
– Da.
Era un da înflăcărat şi competent. Cu toată naivitatea pe care o arătam la vârsta aceea în relaţiile cu oamenii, despre literatură ştiam destul de multe.
– Bine, a spus poetul, atunci să-l ardem, ca să rămână numai al nostru.
Mi-a luat foaia din mână şi i-a dat foc de la o brichetă. În timp ce hârtia ardea răsucindu-se uşor, vedeam literele devenind întâi roşietice pe negrul celulozei carbonizate şi dispărând apoi fără urmă.
Un poem creat pentru mine de cel mai mare poet al secolului douăzeci! Un poem care trăise doar câteva zeci de secunde!
Nu mai primisem şi nici nu mai aveam să primesc vreodată un asemenea dar.

În audienţă la Geo Dumitrescu

Aveam 21 de ani, eram student în anul III la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti şi îi trimiteam versuri lui Geo Dumitrescu la Poşta redacţiei, rubrică pe care şi-o mutase de curând de la Contemporanul la România literară. Versurile le semnam cu un pseudonim feminin, Ioana Matei. Geo Dumitrescu a fost încântat, nu ştiu dacă de versuri, sau de… feminitatea mea, şi a început să mi le publice în România literară. O adevărată sărbătoare a fost pentru mine ziua de 26 iunie 1969, când mi-au apărut în România literară nu mai puţin de opt poezii: Amintiri despre izvoare, Tu ai dreptate, Tristeţe, Măcar întunericul, Întoarcerea Lui, Oprire riscată, Ospitalitate regală, Vis puberal.
Colegul şi prietenul meu, George Arion (care fusese remarcat de Geo Dumitrescu cu câteva luni înainte şi avea deja experienţă ) mi-a atras atenţia, la o vodcă băută la Trocadero, asupra drepturilor băneşti care-mi revin pentru versurile publicate. Mi-a făcut cunoscut până şi programul de la casieria Uniunii Scriitorilor.
Mi se părea minunat ca, pe lângă gloria de a apărea în România literară, să mai primesc şi bani. M-am înfiinţat, deci, chiar a doua zi, la casierie, dar am aflat că banii sunt pe numele Ioana Matei şi că nu i-aş putea ridica decât dacă aş aduce o adeverinţă, semnată de Geo Dumitrescu, din care să rezulte că eu, Alex. Ştefănescu, sunt Ioana Matei.
Drept urmare, am ajuns la sediul redacţiei, de pe b-dul Ana Ipătescu nr. 15, unde i-am explicat secretarei, o femeie tânără şi prietenoasă, ce vreau. Mai mult decât atât, făcându-mi-o complice, am convins-o să-l anunţe pe redactorul-şef al revistei că a venit să-l vadă… Ioana Matei. Secretara a intrat în biroul lui Geo Dumitrescu şi, întorcându-se în anticameră, m-a anunţat că poetul mă primeşte. În acel moment s-a petrecut o scenă amuzantă, pe care o evoc azi cu gândul că astfel îl fac pe cel dispărut să mai trăiască o clipă, prin ceea ce avea mai omenesc şi mai vulnerabil.
Prin uşa întredeschisă l-am văzut pe Geo Dumitrescu aranjându-se repede, emoţionat, în faţa unei ferestre pe care o folosea ca oglindă. Şi-a netezit părul, şi-a îndreptat cravata, s-a studiat fugitiv din profil, luându-şi o mină visătoare. Voia s-o dea gata pe Ioana Matei.
Când am apărut în cadrul uşii, m-a gonit, enervat:
– Vă rog nu intraţi! Aştept pe cineva.
– Eu sunt cea pe care o aşteptaţi.
– …?
– Eu sunt Ioana Matei.
– Cum să fiţi?…
– Eu sunt cea care semnează Ioana Matei. E un pseudonim.
– Aha…
Cu un mare efort de voinţă, Geo Dumitrescu şi-a stăpânit furia şi şi-a compus o atitudine protocolară.
– Dumneavoastră, deci… Şi eraţi plină de farmec… Vreau să spun, plin de farmec…
– Sunt şi acum…
Cu o grabă în care se descifra nu numai solicitudinea, ci şi nerăbdarea de a scăpa de mine, poetul mi-a semnat adeverinţa de care aveam nevoie.
În seara aceleiaşi zile, la Trocadero, cu vodca în faţă, îi povesteam lui George Arion întâmplarea. Iar el, cu binecunoscutul lui umor, îşi imagina cum ar fi evoluat în continuare relaţia mea epistolară cu Geo Dumitrescu, dacă nu mi-aş fi dezvăluit identitatea.
De-a lungul anilor, Geo Dumitrescu şi-a regăsit umorul. În dedicaţiile pe care mi le-a dat pe volumele sale n-a uitat aproape niciodată să-i transmită salutări şi Ioanei Matei. Acum, când el nu mai e, nu mai e nici ea. A fost îngropată odată cu poetul, aşa cum erau îngropate pe vremuri, de vii, împreună cu faraonul mort, roabele lui favorite.

Tren în marşarier

În 1953, când familia noastră urma să se mute de la Lugoj la Suceava (revenind de fapt în zona de unde provenea), tata a închiriat pentru transport un vagon întreg dintr-un tren de marfă. A încărcat în acel vagon mobila şi celelalte lucruri ale familiei, dar nu claie peste grămadă, ci exact aşa cum ar sta într-o locuinţă. A instalat într-un colţ şi soba noastră cu plită, Vesta, scoţându-i burlanul pe o ferestruică şi depozitând lângă ea o serioasă provizie de lemne de foc.
Ne-am mutat cu toţii în această locuinţă. Tata şi mama dormeau pe o canapea, străjuită de dulapul de haine şi de câteva mese, puse una peste alta. Noi, cei trei copii, de unu, trei şi cinci ani, aveam alte locuri de dormit, dintre care nu mi-l amintesc decât pe cel al lui Florin: un pătuţ înalt, cu grilaj de lemn.
Am luat cu noi şi o… găină, Lavinia, cu un frumos penaj pestriţ, gri-bej şi cu o creastă creaţă, de un roşu aprins. De ce o luaserăm? Fiindcă o iubeam cu toţii, mai ales eu şi mama. La Lugoj, în curtea comună, mama creştea găini, ca să îmbunătăţească hrana noastră, a copiilor. Partea proastă era că ne ataşam de aceste păsări destinate sacrificiului. Când venea vremea tăierii vreuneia dintre ele, era o adevărată dramă. Ideea însăşi a alegerii victimei ni se părea cumplită (ca în Sophie-s choice). La un moment dat, părinţii au hotărât să nu mai creştem găini. Le-am tăiat pe rând pe toate, dar pe Lavinia – nu. Devenise intangibilă, ajunseserăm să o considerăm un fel de membru al familiei.
Călătoria a durat o săptămână, cu numeroase opriri prin gări şi prin cantoane, uneori cu staţionări de o noapte. Eu eram fericit, având, ca într-o poveste, o casă fermecată, cu care străbăteam întinderi nesfârşite, împreună cu întreaga familie şi cu Lavinia. La un moment dat, trenul s-a oprit pe câmp. Era o zi frumoasă, de primăvară, Mecanicul trenului, cu care ne împrieteniserăm, ne-a anunţat că vom sta acolo mai mult de o oră. Am coborât cu toţii şi ne-am bucurat de soare şi de iarbă. Am dat-o jos şi pe Lavinia şi am legat-o de un taburet, ca să nu se îndepărteze prea mult. Am mâncat la iarbă verde şi am cules flori de câmp. Am alergat şi după fluturi şi timpul a trecut pe neobservate. Când s-a dat semnalul îmbarcării, ne-am precipitat cu toţii spre vagonul nostru. Pe Lavinia am uitat-o pe câmp, legată de taburet.
Trenul prinsese deja viteză, când eu am descoperit absenţa păsării şi am început să plâng cu lacrimi amare. Aparent, nu mai era nimic de făcut. Iată însă că la o nouă oprire a trenului, tata i-a povestit mecanicului ce se întâmplase, iar mecanicul, înduioşat, a luat o hotârâre curajoasă: a dat trenul înapoi, câţiva kilometri, până în dreptul Laviniei. Ea  păştea liniştită iarbă şi habar n-avea ce forţe se puseseră în mişcare pentru salvarea ei.
Cred că pentru prima (şi pentru ultima) oară în istoria CFR un tren s-a întors din drum pentru a salva o găină.

La Prut

Tata, originar din Herţa,  a făcut armata la marină, pe Dunăre, unde l-a prins şi războiul. În 1945, când Herţa a intrat, în mod absurd, în componenţa URSS, el nu s-a mai întors acasă, ci a rămas pe teritoriul pe care România reuşise să şi-l păstreze.
Din acel moment, nu i s-a mai dat voie niciodată să-şi viziteze părinţii. Îi era dor de ei, de casa în care se născuse, de grădina cu mulţi pomi, de fântâna cu apă limpede şi rece, al cărei gust şi-l amintea. După mult timp, prin anii ’60, când eu eram  elev de liceu, a organizat, într-un mod complicat, prin scrisori, prin mesaje transmise cu ajutorul unor cunoscuţi, o întrevedere de la distanţă cu tatăl său. Mai exact, el urma să se afle, la o oră dinainte stabilită, pe un mal al Prutului, iar tatăl lui – pe celălalt mal. M-a luat şi pe mine la acea neobişnuită întrevedere.
Tatăl meu şi cu mine eram neînsoţiţi de alte persoane. Grănicerii de pe malul românesc, înţelegători, hotărâseră totuşi că nu e bine să se afişeze cu noi. În schimb, tatăl tatălui meu, care venise cu greu din Ucraina în Republica Moldova pentru această întâlnire, se afla sub supravegherea a doi militari înarmaţi.
Între tată şi fiu era o distanţă mare, de peste 50 de metri, poate chiar 70, nu reuşesc să-mi amintesc exact. Discuţia dintre ei, stranie, un deznădăjduit schimb de strigăte, nu avea un subiect anume, ci era un fel de îmbrăţişare prin cuvinte. După un timp, tata i-a explicat tatălui lui că eu sunt fiul lui cel mai mare. Eu mi-am ridicat mâna şi am fluturat-o cu aparentă voioşie, dar în momentul acela plângeam.
În scurtă vreme, întrevederea a luat sfârşit. Cu îndemnuri rostite autoritar, în limba rusă, militarii de peste Prut l-au convins pe tatăl tatălui meu să părăsească locul. Eu şi tatăl meu am rămas neclintiţi şi multă vreme i-am făcut semne de despărţire bătrânului care se îndepărta.
P.S. Ajuns el însuşi bătrân, tata ne-a rugat pe noi, cei trei fii ai săi, ca după moarte să-l incinerăm, iar cenuşa să i-o aruncăm în Prut. Asta am şi făcut. Am mers cu maşina toţi trei, cu urna funerară, până la Prut, am găsit, şi de această dată, înţelegere la grănicerii români şi am coborât de pe şosea, pe jos, până aproape de apă. În timpul acesta, un ofiţer român a vorbit la telefon cu colegii săi de dincolo de râu, ca să-i convingă să nu îndrepte arma spre noi.
Am golit conţinutul urnei în Prut, dar numai o parte din cenuşă a ajuns în apă. Cealaltă, din cauza vântului care s-a stârnit din senin, ni s-a aşezat pe haine, pe mâini şi pe feţe. M-am gândit că tata nu voia să se despartă cu totul de noi.

(fragment din volumul Bărbat adormit în fotoliu – Întâmplări, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010)

Imagine: Sorin Adam – Nichita Stanescu – portret, Wikkicomms