Crucea Europei

„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că expunerea crucifixului în şcolile publice din Italia încalcă dreptul la educaţie şi la libertate religioasă. CEDO a precizat că prezenţa crucifixului este deranjantă pentru copiii care au o altă religie decât cea creştină sau care sunt atei”. (Ştire apărută în presă, în data de 4 noiembrie 2009).

Nu am cunoştinţe despre sistemul de învăţământ din Italia, dar inspiraţia – bună-rea, cum o fi – îmi spune că lucrurile se leagă mai puţin de şcoală, ca instituţie unde se formează destine, cât de locul acela cenuşiu, unde politicul, prin demisie din postura de persoană publică responsabilă, lasă loc evenimentelor pe care nu este capabil să le controleze. Sau nu doreşte să o facă. Şi mă simt dator să comentez conţinutul textului de mai sus, în zona aceasta, tot atât de publică pe cât sunt şcolile citate. Mă declar, deci, contrariat de lipsa de consecvenţă în atribuirea sensului unei noţiuni care trăieşte împreună cu noi în cotidian. E vorba de toleranţă, calitate în măsură să ilustreze, cu chip zâmbitor, eleganţa civică. Şi care, în viziunea textului citat, este nuanţată artificial, cu bună ştiinţă, în „toleranţă în minus”, faţă de sensul natural, de „toleranţă în plus”. Să mă explic.

Interdicţia de a se expune crucifixul în şcolile publice din Italia izolează acasă această parte a instrucţiei copilului. Personal nu găsesc foarte potrivită includerea religiei în programul de învăţământ, fiindcă nu cred că şcoala modernă are mijloacele de a face educaţie religioasă. Aş avansa ideea că această obligaţie trebuie lăsată, ca un drept, exclusiv familiei, cadru în care se poate formula şi şlefui, liber, orice tip de opţiune. Inclusiv negarea. Dar a mă simţi deranjat de un simbol care poartă în el sensul evoluţiei europene, asta mi pare că forţează renunţarea la a învăţa. Pentru că, spirite sincere, copiii sunt tentaţi să respingă mai degrabă simbolurile matematicii decât poveştile! Aşa că văd motivaţia existenţei acestui simbol, nu atât în argumente de natură religioasă cât în afirmarea permanenţei unei identităţi: cea europeană. De aici încolo, pot să mă definesc oricum doresc, liber să accept, să refuz sau să fiu indiferent, dar nu am dreptul să-mi neg devenirea. A ignora realitatea că toată istoria Europei s-a desfăşurat pe cale creştină este un nonsens, câtă vreme acest lucru stă scris chiar în manualele şcolare. Faptele concrete ale dezvoltării civilizaţiei, moravurilor, artei şi chiar cea economică, au evoluat împreună cu ideile creştine, cu derapaje cu tot. Cu bune şi cu rele, cu exaltări şi exagerări, cu crime şi cu acte de cultură. Nu ştiu să existe o balanţă a beneficiilor şi pierderilor, rezultate din influenţa faptului creştin, dar ele nu pot fi, cu nici un chip, negate. Ştie cineva să spună, ca un simplu  exerciţiu, cum ar fi arătat Europa după o dezvoltare, alta decât cea ţesută din gesturi creştine? Aş putea extinde întrebarea: unde, în lume, istoria omului nu este istoria însăşi a faptului religios? Nu este deloc cazul să fim fundamentalişti în prezentul nostru şi desigur că mintea omenească a evoluat, suntem altfel azi decât am fost ieri. Dar ne definim totuşi potrivit bancului în care miliţianul numeşte prima broască ţestoasă pe care o vede: sau suntem oarece, sau mergem oareunde. Cu alte cuvinte, mie mi se pare a fi sigur că noi toţi avem un rost în lume. Şi atunci chiar nu înţeleg cum e posibil să te simţi deranjat de imaginea crucii, în condiţiile în care, ateu, sau de orice credinţă ai fi, ştii bine că ea este un simbol al drumului parcurs de cei dinaintea ta. Au greşit toţi? În întreaga istorie?

Astfel, mi se pare că se afirmă „toleranţa în minus”, adică dacă ceva ne supără pe o parte din noi, acest ceva trebuie să lipsească, pentru ca să ne menajăm unii pe ceilalţi. Într-o logică inversată, lipsită de eleganţă. Pentru că dacă procedăm în acest fel, atunci sărim o regulă, sau o modificăm şi ea nu se mai numeşte aşa. Iar sentimentul pe care îl am este că există un interes şi acesta nu-i foarte obscur, pentru falimentarea principiului creştin. Ne aflăm între două perioade de istorie, suntem plasaţi în paranteza dintre vechile reguli şi nevoia reperelor noi, care vor regla mecanismele lumii. Definiţiile financiare s-au spulberat, banii nu mai reprezintă decât scopul, nu şi mijloacele. Iar din construcţia viitorului nostru, care o fi acela?, se pare că principiile creştine trebuie să lipsească. Sau să devină mai elastice. Oamenii sunt mai uşor de condus dacă nu cred în nimic sau dacă cred fără rigoare. Spre deosebire de aceia care cred ferm în ceva şi care simt, din instinct, când sunt manevraţi. Parşivenia unei asemenea întreprinderi este aceea că oferă omului de rând şi, poate, mai puţin cultivat, care ştie că el n-are niciodată vreun drept, real, de decizie asupra lucrurilor importante din viaţa lui, iluzia că el însuşi hotărăşte ceva iar asta îl face să se simtă cu mândrie, creator. Periculoasă atitudine, aş spune, în comparaţie cu cuminţenia celui care ar cultiva şi îndoieli faţă de propria sa capacitate de a fi inteligent. Pentru că o dată cu aceasta, întocmirea regulilor coboară în stradă, rigorile de tip comportamental devin amorfe, orice justifică orice şi fiecare schimbă, după bunul plac, „toleranţa în plus”, cu „toleranţa în minus”.

Un monah inteligent şi cultivat, care a schimbat halatul de medic cu rasa călugărească, spunea, în particular, că biserica nu poate fi decât universală, iar credinţa nu poate fi decât dreaptă. La rândul meu, cred că aceasta, în afara instituţiilor ca atare, conferă coeziune de principiu, în a putea să însemne o opoziţie fermă faţă de scopuri nedeclarate. Credem sau nu în Dumnezeu, e un fapt că Apostolul Petru a clădit biserica la Roma, nu în altă parte. Şi atunci ce să gândim când tocmai în Italia se interzice expunerea crucifixului în şcoli publice? Va trebui dat jos şi de pe monumentele din patrimoniu? Doar şi ele se află în spaţiu public. Nu fac aici operă de misionar şi nici nu am o calificare pentru abordarea riguroasă a celor afirmate, fapt pentru care mă limitez la a spune ce spun doar din perspectiva sensului acordat toleranţei şi întreb, în condiţiile în care se vede cu ochiul liber că ne aflăm într-o evidentă nevoie de repere ordonatoare, putem admite atât de uşor să se demonteze principiul care a reprezentat istoria modelării europene? Cum se poate spera că o lume demolatoare, întoarsă pe dos, poate avea echilibru? Nu mai vorbesc de demnitate …

Astăzi facem numărătoarea anilor după momentul în care Cristos a intrat neştiut în istorie şi a avut nevoie de numai doisprezece oameni ca să aşeze lumea civilizată şi locuită – oikoumene – pe vectorul bun. Să schimbăm instrumentul de măsură? Cu ce? Şi de ce? Ce logică strâmbă se înverşunează împotriva simbolului creştin? Cum să nu te întrebi, dacă citeşti Scriptura, desigur, de ce pare că Apocalipsa e confirmată de gesturile noastre? Că, într-adevăr, creştinii sunt prigoniţi pentru credinţa lor. Sau, mai bine să nu citim?

idumihai@yahoo.com

 (Titlul articolului aparţine redacţiei)