Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

De o mie de ani naţionalismul a otrăvit ortodoxia

De o mie de ani naţionalismul a otrăvit ortodoxia

Fără îndoială, Apelul Bisericii Ortodoxe Române la unitatea şi demnitatea românească îi va întrista profund pe cei ce iubesc această Biserică, ba chiar îi va consterna. Ortodocşii care trăiesc în ţări situate dincolo de graniţele Bisericii-mamă sunt invitaţi să reflecteze la statutul lor de ortodocşi, fiecare în jurisdicţia lui: românii cu Bucureştiul, ruşii cu Moscova, sârbii cu Belgradul. Despre francezi, nimic, de parcă nici nu ar exista, deşi în viitorul apropiat ei vor reprezenta potenţialul real al ortodoxiei în Franţa, o dată cu ridicarea tinerei generaţii. Apelul BOR e  de natură să ne întristeze, pentru că revine la acea viziune eclezială născută în secolul al XIX-lea, o dată cu trezirea sentimentului naţional (Biserica română a devenit autocefală în anul 1885). O asemenea viziune instaurează confuzia între Biserică şi naţionalitate. Această tendinţă naţionalistă, sub denumirea de etnofiletism, a fost condamnată cu asprime în 1872, la un sinod al patriarhilor din răsărit. Riscul pe care îl comportă etnofiletismul este de a pune în concurenţă jurisdicţiile bisericeşti, pe criterii de vechime, în funcţie de bogăţia tradiţiei sau după numărul de enoriaşi etc.

Consideraţii pur omeneşti, care  trebuie lăsate deoparte dinaintea potirului în care trupul lui Hristos este acelaşi şi în cea mai umilă dintre parohii şi în cea mai măreaţă catedrală din lume. Să ne aducem aminte că vreme de o mie de ani Biserica creştină a fost călăuzită de cinci mari patriarhii care guvernau ansambluri teritoriale vaste, locuite de o mare diversitate de popoare, cu limbi şi culturi felurite.

 Desigur, e firesc să se amintească faptul că fiecare Biserică autocefală are dreptul de a-şi „păstori propria diasporă” – însă atenţie la acest termen: o dată cu integrarea generaţiei tinere în ţara de adopţie, noţiunea de diaspora nu mai are înţeles. Şi, desigur, fiecare creştin trebuie să aparţină unei dioceze, însă acceptând faptul că dioceza poate fi schimbată în funcţie de domiciliu. Vor fi primiţi străinii care bat la uşă? Iar dacă sunt români care nu au posibilitatea integrării unei parohii româneşti, ce fac aceştia, dispar în natură sau frecventează o altă dioceză? Cum gândeşte BOR ortodoxia, în termeni de universalitate sau numai de românitate? Este Biserica Ortodoxă Română gata să caute, împreună cu fraţii săi întru credinţă, calea către trăirea tainei Bisericii după canoanele pe care le-a statornicit aceasta, şi pe care episcopul Kallistos Ware le descrie astfel: „Multora dintre noi ne-ar plăcea să vedem în ţările din Occident o singură Biserică locală care să-i cuprindă în unitatea ei pe toţi ortodocşii; parohiile şi-ar putea păstra caracterul etnic, dacă asta le va fi voia, însă toate ar ţine de acelaşi ierarh local, iar ierarhii toţi ar forma împreună un singur şi unic sinod” (Ortodoxia, DDB, p. 227)?

Ar fi o utopie să credem că o Biserică poate, singură, să se ocupe de enoriaşii săi domiciliaţi în străinătate. În ortodoxie, universalitatea nu poate fi trăită ca o dimensiune geografică, ci, după cum indică etimologia cuvântului, „în mod universal”, când „universalul” este dăruit în adânc în sânul unei Biserici locale. Altminteri, această universalitate nu poate decât să menţină suprapunerea necanonică a mai multor jurisdicţii pe un acelaşi teritoriu. Desigur, trebuie să fim recunoscători sinodului pentru organizarea parohiilor din străinătate. Numai că şi în cazul acesta Biserica Ortodoxă Română, ca de altfel şi celelalte Biserici, din nefericire, acţionează izolat, de una singură. Decât să creeze tot felul de microparohii, nu ar fi mai înţelept oare să se gândească la o modalitate de a uni forţele ortodoxe ale unui oraş sau ale unei regiuni, spre a trăi împreună, în unitate, şi nu separate pe criterii etnice? Episcopul Kallistos Ware scrie în sensul acesta că „este vital să se recruteze viitorul cler dintre tinerii ortodocşi născuţi şi formaţi în Occident, mai degrabă decât să fie importat de-a gata din ţările de origine respective. Şi mai important este ca limba locală (franceza, engleza, germana…) să fie larg utilizată în cadrul liturghiei. Fără toate acestea, tinerii vor părăsi o Biserică în care se vor simţi străini, şi care pare să fie preocupată mai mult de menţinerea limbii şi a culturii ţării de baştină decât de răspândirea credinţei creşinte. Din păcate, autorităţile ortodoxe din Occident, preocupate să îşi păstreze moştenirea naţională, au întârziat să introducă limba locală, vernaculară, în sânul liturghiei”. (op. cit., p. 239). Trebuie să recunoaştem că, în anii care au precedat cel de-al doilea război mondial, slujirea liturghiei în limba franceză a fost posibilă sub impulsul primilor emigranţi ruşi (sub impulsul jurisdicţiei Moscovei) strânşi în jurul Înalt Preasfinţitului Evloghie, la catedrala rusă de la Paris…

Aşadar, acest apel propune un vast program pastoral. De ce se face însă apel la „demnitatea” românească? În ce constă asta? Şi ce înseamnă acei „căutători de umbrele canonice”? „Apelul…” face dovada unei lipse de grijă părintească faţă de ortodocşi, care, în diversitatea lor etnică, ajung să trăiască împreună viaţa liturgică, întâlnirea frăţească, dezbaterile în cadrul grupurilor de reflecţie biblică etc. În scopul coordonării anumitor activităţi a fost creat Comitetul Interepiscopal Ortodox, transformat ulterior în Adunarea Episcopilor Ortodocşi din Franţa. Acest organism trebuie susţinut de toţi cei care nădăjduiesc ca în Franţa să ia naştere o Biserică ortodoxă unită în sfârşit. Această Adunare… are însă din păcate puţină libertate de mişcare, căci Bisericile-mamă i-o acordă cu parcimonie. Or, vremurile înaintează, amestecul populaţiilor, inevitabil în urma călătoriilor, a comunicării, a mobilităţii profesionale, interzic oricărei etnii să trăiască izolat, aşa cum se întâmpla în trecut. Episcopul Kallistos Ware face aluzie la lucrul acesta: „De o mie de ani încoace naţionalismul a otrăvit ortodoxia.

Pe de altă parte însă simbioza dintre Biserică şi popor a fost extrem de benefică, iar creştinismul a devenit pentru slavi religia întregului popor, o religie populară, în sensul adânc al termenului.” (id., p. 102). Deschiderea către universal trebuie promovată exact în sensul păstrării comorilor de tradiţie populară, adunate de-a lungul secolelor, la care face aluzie episcopul Kallistos. O etnie redusă la ea însăşi nu este în măsură să reziste globalizării spirituale. Să notăm în final faptul că apelul sinodului nu aminteşte sub nicio formă de starea dialogului interortodox, de starea dialogului interconfesional sau de starea Bisericii în lumea actuală.

Evenimentele secolului al XX-lea, uneori tragice, au constrâns Bisericile-mamă să iasă din izolarea lor seculară. Această diseminare nu este întâmplătoare şi nici dramatică, ea corespunde unui timp al istoriei care aparţine lui Dumnezeu. Va trebui să redescoperim şi să punem în practică sensul colegialităţii, sensul colaborării întru Cel ce păstoreşte Biserica cea una, spre a ne călăuzi împreună către Împărăţia Cerurilor.

(sursa: www.orthodoxie.com; traducere din franceză de Claudiu Soare)

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *