Eseu asupra catolicismului, liberalismului şi socialismului (1851)

         Juan Donoso Cortés, marchiz de Valdegamas, a trăit între 1809 şi 1853. Filozof reacţionar, parlamentar, diplomat. Familia sa îşi trage rădăcinile din celebrul cuceritor al Mexicului, Hernán Cortés. Educaţia religioasă i se datorează în special mamei, de la care primeşte, probabil, şi impulsul decisiv al devoţiunii pentru Fecioara Maria. Este, desigur, un impuls care va conta enorm în ceea ce el va numi ulterior convertirea sa.

Desigur, cititorului de azi nu-i va fi foarte comod să treacă peste dogmatismul creştin al autorului spaniol. Dar, întrebăm, ce facem dacă Donoso are dreptate? Putem, la rigoare, să-i râdem în nas acestui iberic dogmatic şi să-i arătăm, de departe, că societatea modernă este „bine mersi” fără Dumnezeul lui catolic. Şi totuşi, ce facem dacă, la adăpostul acestei îndepărtări asiguratoare, vom descoperi, poate, că el a avut dreptate şi că lumea de azi chiar se balansează în întuneric, cu toate proiectoarele raţiunii aţintite asupra vieţii? Ce facem dacă, într-un moment „altfel” al gândirii şi al simţirii noastre, într-o străfulgerare care nu trebuie să vină neapărat din noi şi din raţiunea noastră „suverană”, vom ceda argumentelor lui Donoso şi vom părăsi fervoarea mândră a raţionalismului pentru umilinţa grea a asumării propriei noastre nimicnicii într-ale cunoaşterii? Ce vom face, repetăm, dacă Donoso se va fi dovedit, învingător peste voinţa noastră? De aceea, înainte de a-l condamna pentru obscurantism, să vedem ce anume propun dogmele lui teologico-sociologice, să vedem ce model de familie, de societate şi de guvernare politică se naşte din acest dogmatism şi abia apoi să judecăm.
Să lăsăm, aşadar, dogma să vorbească!
Pentru amănunte despre autor, a se vedea şi site-ul Hispanismo.org

Cristi Pantelimon

Deţine adevărul politic cel ce cunoaşte legile cărora li se supun guvernele; deţine adevărul social cel ce cunoaşte legile cărora li se supun societăţile omeneşti; îl cunoaşte pe Dumnezeu cel ce aude cuvântul lui Dumnezeu şi crede ceea ce aude. Teologia este ştiinţa care are drept obiect de studiu toate acestea. De unde se deduce că orice afirmaţie referitoare la Dumnezeu sau, ceea ce este acelaşi lucru, orice adevăr politic sau social, se transformă în mod inevitabil într-un adevăr teologic.
Dacă totul poate fi explicat întru Dumnezeu şi prin Dumnezeu, iar teologia este ştiinţa lui Dumnezeu, întru care şi prin care totul este înţeles, înseamnă că teologia este ştiinţa atotcuprinzătoare. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu există nimic în afara acestei ştiinţe fără egal; pentru că totul – obiectul acestei ştiinţe – nu are el însuşi plural. Ştiinţa politică, ştiinţa socială există doar în calitate de clasificări arbitrare ale înţelegerii umane. Omul, în slăbiciunea lui, face distincţia între lucruri care sunt unite în Dumnezeu într-o unitate de o mare simplitate. În felul acesta el distinge chestiunile politice de cele sociale şi de cele religioase, în timp ce întru Dumnezeu nu există decât o singură afirmaţie, unică, indivizibilă şi suverană. Acela care, atunci când vorbeşte explicit de un lucru, oricare ar fi el, ignoră că vorbeşte în mod implicit despre Dumnezeu, şi că atunci când vorbeşte explicit despre o ştiinţă, oricare ar fi ea, ignoră că vorbeşte în mod implicit de teologie, poate fi sigur că nu a primit de la Dumnezeu decât inteligenţa absolut necesară condiţiei sale de om. Teologia, considerată în cea mai largă accepţiune a sa, este deci subiectul etern al tuturor ştiinţelor, după cum Dumnezeu este subiectul etern al tuturor speculaţiilor omeneşti. Orice cuvânt pe care un om îl rosteşte este o afirmare a divinităţii, chiar şi atunci când o blestemă sau o neagă. Cel care, răsculându-se împotriva lui Dumnezeu, exclamă cu frenezie: „Te urăsc, Tu nu exişti”, nu face decât să expună un sistem întreg de teologie, în acelaşi fel în care cel care îşi ridică inima către Dumnezeu şi zice: „Doamne, răneşte-l pe supusul Tău care Te adoră”. Cel dintâi îi aruncă în faţă o blasfemie, cel de-al doilea Îi pune la picioare o rugă; amândoi, însă, Îl afirmă, deşi în feluri diferite, pentru că amândoi Îi rostesc numele.

Rezultă de aici că Biserica are dreptul de a afirma şi nega, şi că nu există dreptul ca în afara ei să se afirme ceea ce neagă ea, pentru a nega ceea ce ea afirmă. În ziua în care societatea, uitând de hotărârile ei doctrinare, a întrebat ce este adevărul, ce este greşeala, presa şi tribuna, ziariştii şi adunările, în această zi eroarea şi adevărul s-au confundat în toate judecăţile, societatea a intrat într-un ţinut al umbrelor şi a căzut sub stăpânirea ficţiunii. Simţind, pe de o parte, în ea însăşi, o nevoie imperioasă de a se supune adevărului şi de a se sustrage greşelii, şi fiindu-i imposibil, pe de altă parte, să arate ce este adevărul şi ce este eroarea, a creat un catalog de adevăruri convenţionale şi arbitrare, şi un altul de erori visate, şi a spus: „Le voi adora pe cele dintâi şi le voi condamna pe celelalte”, ignorând, în marea sa orbire, că adorându-le pe unele şi condamnându-le pe celelalte, nici nu condamnă, nici nu adoră nimic, sau că, dacă adoră sau condamnă ceva, se adoră şi se condamnă pe ea însăşi.

Intoleranţa doctrinară a Bisericii a salvat lumea din haos. Intoleranţa ei doctrinară a scos în afara discuţiei adevărul politic, adevărul domestic, adevărul social şi adevărul religios; adevăruri primordiale şi sfinte, care nu sunt subiect de discuţie, pentru că sunt baza tuturor discuţiilor; adevăruri care nu pot fi puse sub semnul întrebării fără ca în chiar acel moment judecata să nu rătăcească, pierdută între adevăr şi eroare, şi fără să nu se întunece şi să nu se tulbure oglinda clară a raţiunii umane. Aceasta serveşte pentru a explica de ce, în timp ce societatea emancipată de Biserică nu a făcut altceva decât să piardă timpul în dispute efemere şi sterile, care plecând de la un scepticism absolut nu pot avea ca rezultat decât un scepticism complet, Biserica, şi doar Biserica, a avut sfântul privilegiu al discuţiilor fructuoase si rodnice. Teoria carteziană, după care adevărul iese din îndoială, precum Minerva din capul lui Jupiter, este contrară acelei legi divine care guvernează în acelaşi timp generarea trupului şi a ideilor, şi în virtutea căreia contrariile îşi exclud continuu contrariile, iar asemănările dau continuu naştere asemănărilor. În virtutea acestei legi, îndoiala rezultă mereu din îndoială, scepticismul din scepticism, precum adevărul din credinţă, şi din adevăr, ştiinţa.

Înţelegerii profunde a acestei legi a genezei intelectuale a ideilor i se datorează minunile civilizaţiei catolice. Acestei minunate civilizaţii i se datorează tot ceea ce admirăm şi tot ceea ce vedem. Teologii ei, chiar analizaţi în mod uman, îi înfruntă pe filosofii moderni şi pe cei antici; învăţaţii ei provoacă teamă prin imensitatea ştiinţei lor; istoricii ei îi umbresc pe cei ai antichităţii prin puterea lor de generalizare şi înţelegere. Cetatea lui Dumnezeu a Sfântului Augustin, este chiar şi azi cartea cea mai profundă a Istoriei pe care geniul luminat de strălucirea catolică a arătat-o ochilor uluiţi ai oamenilor. Actele conciliilor sale, lăsând la o parte inspiraţia divină, sunt monumentul cel mai desăvârşit al prudenţei umane. Legile canonice le întrec în înţelepciune pe cele romane şi feudale. Cine îl întrece în ştiinţă pe Sfântul Toma, în geniu pe Sfântul Augustin, în măreţie pe Bossuet, în forţă pe Sfântul Pavel? Cine este mai poet decât Dante? Cine îl egalează pe Shakespeare? Cine îl întrece pe Calderon? Cine, asemenea lui Rafael, a mai pus vreodată pe pânză inspiraţie şi viaţă?”

Fragment din “Eseu asupra catolicismului, liberalismului şi socialismului”
apărut la editura Antet, Bucureşti, 2007,
în traducerea Ruxandrei Luca şi îngrijirea lui Cristi Pantelimon