Hans Küng sau provocările unui teolog nonconformist

Deşi un nume sonor, un adevărat clasic în viaţă al teologiei catolice contemporane, Hans Küng rezonează prea puţin sau mai deloc în spaţiul autohton al dezbaterilor sau lucrărilor teologice, nefiind, din păcate, un caz singular. Figură carismatică şi „enciclopedie” de cultură teologică şi filozofică, autor a zeci de cărţi şi unul dintre delegaţii importanţi ai Conciliului Vatican II, Hans Küng a „irumpt” efectiv în piaţa publică a ideilor teologice odată cu cartea sa din 1971, Unfehlbar? Eine Anfrage (Infallible? An inquiry), în care a contestat radical dogma infailibilităţii papale şi care i-a adus în cele din urmă retragerea missio canonica, adică a dreptului de a preda teologie catolică. Începând din ultimii ani ai secolului trecut, teologul german s-a preocupat intens de cristalizarea teoriei unei „etici globale” (Weltethos) şi a unei teologii ecumenice care să răspundă situaţiei actuale a unei lumi aflată în plin proces de globalizare. În acelaşi timp însă, începând cu anii 1970 în lucrările sale a devenit tot mai clară o deviaţie de la teologia catolică clasică în speţă şi de la moştenirea dogmatică a creştinismului tradiţional în ansamblu, turnură vizibilă îndeosebi în cristologia sa, cu consecinţe majore asupra celorlalte aspecte dogmatice cruciale.

Există totuşi cel puţin un teolog român care s-a aplecat în mod serios asupra teologiei lui Hans Küng – ale cărui lucrări au apărut din nefericire până acum în marea lor majoritate la edituri străine – şi anume Corneliu C. Simuţ, care, în 2008, a publicat la editura Palgrave Macmillan lucrarea A Critical Study of Hans Küng’s Ecclesiology – From Traditionalism to Modernism. Corneliu Simuţ nu este la prima monografie a gândirii teologului german, în anul 2007 apărând cartea The Ontology of the Church in Hans Küng. Dacă prima lui carte reprezintă o analiză în principal descriptivă a ecleziologiei lui Küng, cea de-a doua se constituie într-o prezentare critică necruţătoare a învăţăturii despre biserică la Küng, din perspectiva teologiei tradiţionale şi – fapt menţionat de la început de autor – a abordării evanghelice conservatoare în general.

Toţi cei care au ţinut în mână sau au răsfoit măcar o carte a lui Küng ştiu că acesta scrie nu doar frumos, ci de-a dreptul seducător, cu o puternică savoare protestantă. Însă pentru cei neavizaţi teologic, pericolul mare nu vine din acest aspect – de altfel cu totul de dorit – cât din faptul că, asemenea colegului său de generaţie Edward Schillebeeckx (1914-2009) sau a teologilor existenţialişti din secolul XX (iar exemplele ar putea continua), conţinutul inovator teologic este ambalat într-un limbaj cât se poate de tradiţional, în categoriile clasice ale discursului teologic creştin. (Corneliu Simuţ relata odată autorului acestor rânduri modul în care un prieten teolog american a rămas extraordinar de surprins de tonul critic la adresa lui Küng, dat fiind faptul că „furat” de exprimarea sa clasică, omologul american îl citase laudativ pe teologul german faţă de care, în realitate, se afla pe poziţii teologice total opuse).

Tocmai în acest punct se vede mâna unui bun exeget care trece dincolo de aparenţa limbajului şi a vocabularului pentru a găsi structura şi nucleul lucrării interpretate. Iar Corneliu Simuţ este fără îndoială un astfel de exeget al operei küngiene care, în această carte, desfăşoară un adevărat proces de deconstrucţie a gândirii ecleziologice a teologului german, servindu-ne la sfârşit, gol şi crud, substratul real al construcţiei lui Küng. Iar când acest proces se derulează asupra unei lucrări precum Christ Sein, care acoperă mai bine de 700 de pagini, meritul este cu atât mai mare. În plus, o asemenea întreprindere şi un astfel de travaliu nu poate fi desăvârşit decât printr-o cunoaştere profundă şi o înrădăcinare adevărată în propria moştenire confesională şi în teologia creştină în general, precum şi prin capacitatea de a avea o privire globalizantă, de a surprinde the big picture a gândirii lui Küng. De imensa operă a teologului german nu te poţi apropia doar punctual, fără a vedea dincolo de un anumit aspect imaginea de ansamblu a sistemului.

Într-un stil clar, marcat de o repetitivitate „teutonică” nesupărătoare şi perseverentă a ideilor esenţiale, care are rolul de a fixa şi cimenta în mintea cititorului aceste teme centrale, lucrarea lui Simuţ surprinde traseul deviant al lui Küng de la o teologie catolică tradiţională, reflectată în lucrarea Strukturen der Kirche (Structures of the Church – 1962), la o teologie de factură modernistă, radiografiată în cartea menţionată anterior, Christ Sein (On Being a Christian – 1974). Sigur că tranziţia lui Küng de la tradiţionalism la modernism implică şi afectează mai multe doctrine decât ecleziologia, precum şi – după cum admite autorul – alte lucrări în afara celor două. Însă teologul român a ales să rămână la aceste două cărţi fundamentale mai ales că, în fapt, doctrina despre biserică este unul dintre spaţiile în care deviaţia cristologică a lui Küng îşi arată cel mai pregnant şi incisiv roadele.

Trebuie să avem în vedere faptul că de-a lungul întregii istorii a Bisericii cristologia (urmată de pneumatologie – doctrina despre Duhul Sfânt) a fost axul şi „piatra de încercare” în funcţie de care s-au cristalizat, conturat şi format dogmele creştinismului tradiţional, precum şi de la care au pornit cele mai multe erezii şi deviaţii teologice. În acelaşi mod, cristologia lui Küng este responsabilă şi funcţionează ca o cheie hermeneutică pentru ceea ce autorul descrie drept o tranziţie de la tradiţionalism la modernism.

Această tranziţie este clar perceptibilă în modul în care defineşte Küng Biserica. Dacă în prima lucrare (Structures of the Church) el îşi formulează ecleziologia în termeni ontologici, abordarea lui Küng din a doua carte este funcţionalistă, definind Biserica prin funcţiile pe care ea trebuie să le îndeplinească, cum ar fi înţelegerea şi propovăduirea Scripturii (evident Scriptura aşa cum o înţelege Küng), îndeplinirea actelor ritualice ale Bisericii sau implicarea socială activă a comunităţii creştine.

Altfel spus, Küng cristalizează la început o teologie „de sus” în sensul în care ekklesia este o reflectare a lui Dumnezeu în toate aspectele sale şi este fundamentată ontologic în existenţa obiectiv validă a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Ontologia Bisericii este formulată în cadrul semnelor tradiţionale ale Bisericii: unitatea, catolicitatea, sfinţenia şi apostolicitatea. Cele patru semne ale Bisericii se află într-o relaţie dinamică şi sunt ancorate în realitatea transcendentă a lui Dumnezeu care este sursa vieţii Bisericii; ele decurg şi sunt posibile datorită existenţei obiective a lui Dumnezeu în Treime. În cele din urmă, autoritatea finală a Bisericii este divină, iar realitatea ei fizică şi istorică pe pământ este o dovadă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, Isus Cristos cel înviat – Capul Bisericii şi Sfântul Duh, care lucrează în viaţa credincioşilor. În plus, în această lucrare se poate detecta la Küng şi o puternică influenţă protestantă prin rolul unic acordat Scripturii, teologul apelând în acest sens la teologia lui Martin Luther. Astfel, în viziunea lui Küng, autoritatea Scripturii este superioară celei a Bisericii, care trebuie să caute călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu în toate aspectele ei doctrinare şi practice. Mai mult, autoritatea Scripturii este fundamentată cristologic, dat fiind faptul că Isus Cristos, Domnul Bisericii, vorbeşte prin Scriptură, astfel că în final Biserica este apostolică atât timp cât rămâne înrădăcinată în autoritatea Scripturii şi a lui Cristos (p. 48).

Reorientarea cristologică a lui Küng este determinantă pentru abordarea esenţial diferită din Christ Sein, unde se trece de la definiţia ontologică la una funcţională a Bisericii. În cuvintele lui Corneliu Simuţ, „cristologia sa nu mai prezintă un Cristos înviat şi înălţat, ci o persoană care şi-a sfârşit viaţa şi nu mai trăieşte. Această concluzie rezultă din prezentarea lui Küng a vieţii şi morţii lui Cristos, fără a menţiona nimic despre aspectele tradiţionale cum ar fi învierea şi înălţarea Sa la cer” (p. 115). Cu alte cuvinte, factualitatea istorică a învierii lui Cristos nu mai există, de aici rezultând o perspectivă inversă, „de jos”, asupra Bisericii. Astfel, Fiul lui Dumnezeu nu este obiectiv şi ontologic viu, ci este proiectat în conştiinţa credincioşilor. Consecinţele acestei viziuni sunt dramatice şi colosale pentru ecleziologia lui Küng. „Biserica nu mai este poporul lui Dumnezeu ancorat puternic în realitatea ontologică a existenţei lui Dumnezeu, aşa cum este descrisă în 1962, ci o comunitate de credinţă formată din toţi cei care împărtăşesc aceleaşi convingeri despre Isus. Această comunitate crede în cuvintele şi spiritul lui Isus, care în realitate este mort, dar este viu în conştiinţele tuturor celor care cred în ceea ce a spus şi făcut el” (p. 53).

După cum spuneam, consecinţele dogmatice sunt enorme. Nu doar învăţătura despre Scriptură apare complet transformată (aceasta nu mai este cuvântul revelat al lui Dumnezeu), ci – mult mai important – şi pneumatologia este radical redefinită, ceea ce duce, implicit, la o imagine distorsionată a doctrinei despre Sfânta Treime. Chiar dacă Küng încearcă – după cum am văzut – să păstreze învelişul limbajului tradiţional, prin definiţiile pe care le operează dimensiunea ontologică şi personal distinctă a Sfântului Duh în cadrul Treimii nu mai există. Duhul Sfânt este, în realitate, „puterea şi prezenţa lui Dumnezeu manifestată în istorie şi în special în oamenii care trăiesc în mod activ în limitele realităţii istorice” (p. 66). În acelaşi timp, Küng îl identifică până la contopire pe Duhul Sfânt nu doar cu Tatăl, ci şi cu Fiul într-un mod care nu mai lasă loc niciunei distincţii între persoane în interiorul Sfintei Treimi şi toate aspectele ontologice ale celor trei Persoane divine sunt excluse. Teologul german este împins în această direcţie de cristologia sa, deoarece dacă Cristos nu este cu adevărat divin şi uman în mod ontologic, ci numai un om care trăieşte conform preceptelor divine, Trinitatea nu mai poate exista ontologic, ci numai funcţional, înţeleasă ca o unitate fundamentală dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în cadrul realităţii istorice în care trăieşte biserica (pp. 74-75).

Biserica, definită funcţional, nu mai este strâns legată de persoana lui Isus; prezentarea funcţionalistă este în mod esenţial bazată pe evenimentul adunării împreună. „În acest mod, însăşi existenţa Bisericii nu este legată de persoana lui Isus, ci de realitatea a ceea ce face biserica atunci când se adună împreună” (p. 81). Prin urmare, Biserica nu mai crede atât de mult într-o persoană, cât într-o cauză, cauza lui Cristos. Iar această cauză, aproape inutil de spus, nu mai este misiunea soteriologică clasică a Bisericii, de transmitere a mesajului mântuirii prin Cristos unei lumi afundate în păcat, ci este o chemare la implicare socială, prin ajutorare, îndepărtarea barierelor rasiale, sexuale, etc. Evident, Küng nu poate evita aspectul soteriologic, dar mântuirea este redefinită în termenii existenţiali ai scăpării de angoasă şi ai trăirii unei vieţi depline, nu ca schimbare lăuntrică a vieţii în urma întâlnirii personale cu Cristos. De asemenea, Küng redefineşte dimensiunea escatologică a Bisericii, lăsând impresia că importanţa Bisericii „rezidă în convingerea umanităţii că trebuie să îşi găsească sensul vieţii numai în istoria prezentă” (p. 107). Chiar dacă teologul german afirmă că Biserica trebuie să privească dincolo de istorie şi să-şi înţeleagă viaţa din perspectiva lui Dumnezeu, el nu afirmă nicăieri că acest lucru înseamnă o existenţă reală a Bisericii alături de Dumnezeu după consumarea istoriei.

Studiul lui Corneliu Simuţ se încheie cu un apendice în care autorul face o analiză a ecleziologiei actuale (având în vedere că Christ Sein a apărut în 1974) a lui Küng în lumina unei cărţi mai recente: The Catholic Church (2001), care în opinia noastră ar putea fi numită mai potrivit Küng’s Catholic Church. Concluzia autorului este că teologul de la Tübingen a rămas consecvent cristologiei expuse în 1974, fapt detectabil chiar într-o carte ce se doreşte o schiţă istorică a Bisericii Catolice, sfârşind însă prin a fi o abordare profund subiectivă şi selectivă a unei istorii de două mii de ani. Iar dacă Isus Cristos este doar om, cum altfel poate fi explicată istoria Bisericii decât ca o reţea de conexiuni politice, sociale, psihologice, de ambiţii ecleziastice şi autoritare, marcată de corupţie şi erori, fără nicio ancorare în dimensiunea ei transcendentă?

 

Corneliu C. Simuţ, A Critical Study of Hans Küng’s Ecclesiology – From Traditionalism to Modernism, Palgrave Macmillan, 2008.