Baba arde şi ţara se piaptănă
În România, dacă te-ai săturat să faci trotuarul, te muţi în palatul Cotroceni. E simplu ca bună ziua. Toată viaţa voi regreta că n-am luat puterea în decembrie 1989, nu de dragul puterii, fireşte, ci de dragul comediei. Ezitarea celor care am făcut revoluţia în stradă, nu în faţa televizoarelor sau a camerelor de luat vederi, ne-a costat şi ne va costa enorm. Canaliile (Iliescu şi staliniştii lui), ulterior, Roman, Năstase, Băsescu, C.V. Tudor etc. s-au repliat urgent întorcând ţara în „numai” douăzeci de ani la nivelul mentalităţii din 1970. Pentru cine a ales să trăiască în altă parte decât în România senzaţia reîntâlnirii cu atmosfera ceauşistă fetidă, bezmetică şi amorală de acolo ţine de evidenţă. Singurele insule de normalitate, câte mai există, vor fi curând sufocate ori înghiţite de descompunerea generalizată.
De vreo cinci ani de zile am încetat să mai cred în însănătoşirea României. De ce? Simplu: e absurd să te încăpăţânezi să crezi în revenirea la normalitate a unui nebun căruia nu-i prieşte nicio altă condiţie în afară de aceea de nebun. Vechiul mit al lui Don Quijote, care în niciun caz nu trebuie interpretat ca metaforă a nu ştiu cărei sublimări în plan teologic, ci pur şi simplu ca metaforă a Nebuniei-Prostie, se regăseşte în articulaţiile cele mai concrete ale societăţii româneşti de astăzi. Cu o singură diferenţă, majoră: numelui trebuie să-i retragem particula de nobleţe. „Don” Alonso Quijano de la Mancha devine, în context românesc, „neica Fripturică” şi atât.
Tot de câţiva ani de zile încerc să pricep un paradox: cum se face că un ins fără scrupule, comunist şi, probabil, securist, a cărui carieră a început cu binecuvântarea Elenei Ceauşescu şi s-a desăvârşit cu aceea a cuplului Iliescu-Roman (mă refer, fireşte, la actualul chiriaş al Palatului Cotroceni), a putut prinde în năvod o bună parte din „conştiinţa nepătată” a naţiei, încarnată de străluminaţii Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu, Patapievici, reîncarnată de Paleologu jr., Avramescu, Baconsky (pardon, Baconschi), Guran, Papahagi, Neamţu et j’en passe. Cum se face că toţi aceşti oameni, unii dintre ei cărturari serioşi, precum Guran, Paleologu sau Papahagi, au ajuns nu doar să cocheteze arivistic cu mârlanul notoriu, agresiv şi respingător estetic, ci, mult mai grav, să-l susţină cu fanatism? Problema nu mai e, de multă vreme, chiriaşul de la Cotroceni, despre nocivitatea căruia am atras atenţia încă din ziua primei sale alegeri, problema e o parte însemnată din elita intelectuală a României.
Nu pun la îndoială intenţiile pozitive ale acestor oameni şi nici nu le reproşez carierismul. Fiecare cu soarta şi menirea lui. Nu le pot reproşa nici repeziciunea cu care au înhăţat fărâma de putere-neputere sau de iluzie ce li s-a oferit peste noapte. Le înţeleg frustrările, pentru că, nu-i aşa?, când ai renunţat la un vis de cărturar în Occident, nu e uşor să te consolezi cu o ciozvârtă de carieră politică fetidă în România. Mai înţeleg un lucru, foarte important, şi pe care evită să-l sublinieze acuzatorii grupului menţionat mai sus: anume faptul că aceşti oameni poate n-ar fi ajuns în corabia nebunilor dacă Partidul Liberal (cel autentic) ar fi făcut un minim gest de curtoazie faţă de ei, invitându-i, chiar ademenindu-i să intre în rândurile lui. Faptul că Popescu-Tăriceanu, cât a avut puterea, nici, actualmente, Crin Antonescu n-au ştiut sau n-au vrut să menţină, în rândurile PNL, oameni de calibrul unor Paleologu jr. sau Guran constituie, pentru mine, semne de îngrijorare. PNL se face la fel de vinovat ca şi chiriaşul de la Cotroceni de schisma produsă, acum patru ani, în sânul partidului şi ar trebui să conştientizeze acest lucru. De altminteri, când îi aud emiţând critici pe Vosganian sau Iorgulescu îmi vine să-l reabilitez brusc pe adversarul lor hăhăit. Acum, ce-a fost a fost, vinovaţii aparţin tuturor taberelor, nu uneia singure. Vinovatul inaugural, vinovatul vinovaţilor, Iliescu, se bucură în continuare de statutul de senator în loc să-şi numere păcatele între patru ziduri de puşcărie.
Revin la mirarea iniţială: cum a ajuns o parte din elita intelectuală internă să fie confiscată de mirajul unui derbedeu (cum altfel poate fi numit un ins care loveşte un copil în public, înjură o femeie pe stradă, înghionteşte un avocat etc.)? T. Paleologu vrea puterea. Pentru el, cea mai directă cale de a ajunge în vârful statului român (nobil proiect, n-avem ce spune!) e gaşca dubioasă, dar momentan eficientă, a lui T.B. Nu-l interesează nici prinţip, nici moral, nici prieteni, nici trecut cărturăresc, nimic. Când eşti posedat de dracul puterii n-ai de ales: i te supui. Băsescu, de acord, e cel mai apropiat confident al lui Aghiuţă, prin urmare, cela peut rapporter gros. N-o să-i aducă nimic! Paleologu nu are nicio şansă şi nu pentru că n-ar merita, ci pentru că stârneşte antipatie pe oriunde trece. Paradoxal, „antipaticul” Paleologu mi-a rămas cel mai simpatic dintre foştii prieteni, nu doar pentru că-l simt vulnerabil (şi pentru că, insist, ca să-l destabilizez: nimeni, dar absolut nimeni nu mi l-a vorbit de bine în România), ci şi pentru că i-a mai rămas un dram de inteligenţă necontaminată.
Petre Guran e cel mai citit. Slugarnic, manipulabil, a devenit băsescian din amor necondiţionat faţă de prietenul său de-o viaţă, Paleologu, care nu se sfieşte să-l compromită sistematic. Guran e dovada palpabilă a dogmei lutherane: liberul arbitru nu există. Nu-l pot şterge definitiv de pe lista simpatiilor mele, întâi, dintr-un soi de compasiune (nu e vina lui, ci a păcatului adamic), apoi, datorită preţuirii pe care o nutream faţă de bizantinologul Guran, ajuns, iată, din strălucit discipol al lui Peter Brown şi Gilbert Dagron, pudel la curtea unui bătăuş cu patru clase.
Baconsky – constat cu amuzament că a început să-şi scrie numele cu „chi” de când vizează postul de viitor chiriaş al Palatului Cotroceni – are arivismul maidanez (dar cu morgă de dobermann) în sânge. Infatuat şi semidoct, cu o teză ambiţioasă, dar ilizibilă, susţinută la Paris IV-Sorbona, a abandonat fără nicio ezitare patristica pentru o leafă. O leafă şi un destin de funcţionar. Are toate şansele să-i succeadă lui T.B. la Cotroceni din mai multe motive: e semiinteligent (cam totul e „semi” la el); e semislugarnic; are figură de politruc semibrejnevist, provine dintr-un tătuc semistalinist, iar iniţialele numelui sunt aceleaşi cu ale mentorului: T.B.. Doar megalomania nu e semi, ci integrală. Cu asemenea ingrediente nu ai cum pierde nicio alegere în România. De altminteri, jocurile lui T.B. (mentorul) se disting cu ochiul liber. Conform modelului rusesc Putin-Medvedev (mai terminaţi, tovarăşi, cu Occidentul; de trei sute de ani Occidentul vine la noi prin Rusia!) Baconsky va fi „adubat” de Putinul nostru actual şi pus în fruntea adunăturii PDL pentru împrospătarea sângelui stângist cu câteva globule democrat-creştine. Baconsky şi Voinescu (alt Smerdeakov balcanic) au toate şansele să devină viitorii stăpâni ai statului român.
Patapievici e, şi el, fiu de…, prin urmare, ca să-i înţelegem caracterul ajunge să aruncăm un ochi în dosărelul tatălui (cât s-a mai păstrat). Prietenia pe care i-am acordat-o ani de zile acestui ins va rămâne una din cele mai insuportabile ruşini ale vieţii mele. Sufleteşte, seamănă atât de bine cu T.B. încât nu mă miră deloc atracţia reciprocă.
Celebritatea şi competenţa joacă, uneori, în defavoarea celor care le posedă. Nimeni nu i-ar fi reproşat lui Patapievici conivenţa cu şeful statului, dacă acesta din urmă n-ar fi cine este şi dacă cel dintâi nu s-ar tăvăli lamentabil în cocina băsesciană transformându-se în agent electoral demagog şi complet lipsit de una din calităţile pe care le clamează insistent: discernământul. Cine-ţi mai poate acorda credit pe discernământ, mon cher, după idioţeniile sfruntate debitate în timpul ultimei voastre campanii electorale, pe care, în paranteză fie spus, nimeni nu ţi le-a smuls cu revolverul la tâmplă? În al doilea rând, îi incriminează comportamentul, care trimite la un déjà vu din epocile Ceauşescu, Iliescu! Când fostul ambasador Baconsky îşi închiriază un apartament special la Paris, pentru el şi familia sa, pe mii de euro lunar, din bani publici, pentru că, vezi Doamne, îi pute apartamentul din Ambasadă, nu mai avem dreptul la nicio ezitare. Lui Al. Paleologu nu-i puţea, deşi era Al. Paleologu (sau tocmai pentru că nu era Baconsky). Când A. Pleşu (care, şi el, poate fi cinstit şi inteligent când vrea) acceptă impostura de a conduce un Institut de istorie a religiilor, finanţat nu din banii proprii (aşa cum se întâmplă cu NEC; bravo pentru NEC!), ci tot din banii publici, el, a cărui pregătire nu are nici o legătură cu istoria religiilor, atunci iarăşi nu încape nicio ezitare şi opinia reacţionează în consecinţă. Nu mai vorbesc de M. Neamţu, un eseist veleitar, cu anumite calităţi intelectuale, ajuns nici mai mult nici mai puţin decât director al Institutului de investigare a crimelor comuniste. Fără nicio ruşine, fără nicio jenă, fără nicio remuşcare. Furând şi profitând, practic, de munca profesioniştilor dinaintea lui.
Unde ne aflăm aşadar? A influenţat în vreun fel prezenţa acestui grup de intelectuali politica PDL şi atmosfera generală a ţării? Deloc. Influenţa s-a produs sistematic în sens invers. Ei au devenit precum confraţii lor Băsescu, Blaga, Udrea, Videanu et comp.. Ca într-un sistem de vase comunicante, câştigând puterea/neputere (în fond, ei nu sunt decât marionete) au pierdut autoritatea de care se bucurau până acum cinci, şase ani. Dar lucrurile nu se opresc aici. Lucrurile sunt mult mai grave, pentru că din cauza şi cu binecuvântarea lor s-a reinstaurat în România un regim infect al fraudei intelectuale şi morale: pe lângă instituţiile citate mai sus, acaparate cu japca de PDL, citez însuşirea frauduloasă a numelui unui partid, „liberal”, precum şi încercarea de însuşire şi manipulare a simbolurilor mişcării anticomuniste din Piaţa Universităţii 1990.
Vom asista la o trezire a „elitei” măcar în ultimul ceas? Nu cred. Trezirea înseamnă ruşinare, ori, aşa cum ştim din ceasurile murdare ale istoriei, intelectualul e un animal fără conştiinţa ruşinii. E un animal bolnav de paranoia, bolnav de propria inocenţă, bolnav de perfecţiunea sinelui. S-a ruşinat vreodată Liiceanu de acel apel stupid şi criminal în favoarea declanşării războiului din Kosovo? S-a ruşinat pentru atâtea alte mizerii, între care pierderea a două capodopere ale culturii române? Eh, tot aşa se va ruşina şi pentru ce-a mâncat în ultimii cinci ani. Nu numai că nu se va ruşina, dar se va umfla şi mai tare în chelie.
Baba arde şi ţara se piaptănă. Cam aşa trebuie întors proverbul românesc pentru a defini, în cheie umoristică, filozofia celor care conduc azi şi vor conduce, probabil, şi mâine, şi poimâine statul român (sub diferite pseudonime: Baconsky, Ponta, Voinescu, Boureanu). Iar dacă ţării îi place să se pieptene când baba arde, atunci de ce să ardem noi de grija ţării şi să ne-apucăm să stingem, prin uzul raţiunii, aşa veselie de babă?
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
