Herminiile neobizantine ale lui Nichita Danilov (2)

7. Nu o celebrare, ci o confesiune de maturitate va fi vibraţia spirituală autentică a imnului liturgic, descoperit (pe urmele unor mai nereuşite intonaţii ale volumelor precedente) în Suflete la second-hand (Vinea, 2000). Aici, personaje provenind dintr-o mitologie privată, familiale şi aproape umane, populează o poezie ce-şi face obiectul, adesea, din propriul discurs. Farmecul rezultă mai ales din imagini ce combină naivitatea cu profunzimea. Împăcat cu sine, eul trăieşte o eshatologie calmă: „singur dormitez/ pe o bancă aşteptând să vină/ în chip de cerşetor/ dumnezeul nostru din ceruri/ ca să-i dau/ sufletul meu de pomană.” (v. Ferapont, pp. 213-214). Există şi o anume gratuitate a fanteziei, în spatele căreia se poate problematiza îndelung („Dar ce fel de rufe îşi usucă sufletele?”, se întreabă undeva poetul, v. Ferapont, p. 217). Dar nervul critic e bruscat în acest volum de egala cu sine însăşi voce a poetului, de calmul superb al marilor problematizări, de viziunile grave, în faţa cărora îţi spui: „Sunt jucate, sunt mimate, altminteri nu se poate!” O analiză structurală, din interiorul expresiei, ar dovedi uşor că poetul are o strategie de subtilizare foarte bine stăpânită, că, sub camuflajul unei exprimări dialectice, stă o inteligentă manevrare a contradictoriului, a opusului, a sofismului, a hiperbolei, a metonimiei, a asteismului. Dar cine va renunţa la bucuria ordinară a lecturii (bahice, în calmul ei obsedant), pentru a se opri la acestea?: „Trebuie să vă mărturisesc că problema/ morţii ne-a făcut să transpirăm din plin:/ bătrâna noastră profesoară,/ domnişoara Barnovski,/ căreia noi îi ziceam şi ducesă,/ ne-a fixat două necunoscute – tu şi eu./ A scris pe tablă – era o după-amiază superbă de toamnă –/ radical din tu plus radical din eu/ egal zero şi a ieşit din clasă/ lăsându-ne pradă celor mai ciudate gânduri.” (v. Ferapont, p. 224). De cealaltă parte a fântânii – oglindă mascată în limbaj –, ca un al doilea Ferapont, mai pur, al lecturii, cititorul întrezăreşte psaltirea neagră şi mică a diferenţei: sensibila diferenţă dintre cuvântul rostit şi imaginea percepută, imperceptibila senzaţie că în spaţiul dintre ele, mult mai lichid şi mai descumpănitor, stă arlechinul de cuvinte al poeziei. După un periplu obositor în zonele exerciţiului şi ale experimentului poetic, în Suflete la second-hand poetul regăseşte, într-un ton mai înalt, forţa viziunilor ce domină primele două volume. Dar în jurul anilor 2000 poezia lui Danilov va celebra amurgul lui Ferapont, închiderea unei psaltiri şi maturizarea tânărului care cânta la alăută. Ceea ce nu înseamnă că din mai vechiul arheu nu vor rămâne semne vizibile: o adjectivizare a lumii conservând un ascetism sonor cu semantică multiplă, comparaţiile spunând întotdeauna mai mult decât arată, o atmosferă a unei răsuflări tăiate, a unei infinitezimale încremeniri a prezenţei şi a unei aşteptări ca de apocalipsă (provocată de tulburarea sensurilor deodată revelate). Suprarealismul de fond şi bizantinismul de expresie al imnografilor vor face ca opera să pară fragmentul recuperat dintr-o profeţie a unei alte lumi, din cartea sfântă a unei sfere populate cu o mitologie de cretă: lăsând urme, dar dizolvându-se repede în limbaj; bine privită, această sferă e spiritul. De altă parte, poate într-un mod mai transparent decât altundeva, în acest volum o estetică a absurdului întoarce pe dos lumile, nu într-un scurt-circuit de limbaj, dar într-o dialogată farsă a existenţei. Decorul fantast din Paltonul găzduieşte o scenetă a cărei metaforă încifrează viziunea unei translaţii, a unei treceri simetrice din lumea aceasta în cealaltă, a singurătăţilor şi slăbiciunilor noastre. Sufletul omului ca „vârtej de beznă” reface expresiv mai vechiul „vanitas vanitatum”, a cărui circulaţie în literatura noastră are, iată, câteva secole în spate. Încheindu-se, ca un sunet grav de orgă într-o catedrală, cu un poem amplu, volumul e o viziune cenuşie, ajustată cu un prefăcut ludism, dincolo de care se întrevede cântecul de viaţă şi de moarte al unui poet inegal sieşi, el, singura creatură pentru care „poarta de ieşire a fost poarta de intrare.” (v. Ferapont, p. 253). Cântat pe gama minoră a unui second-hand irecuperabil, sufletul e, pentru poezia acestei vârste, memoria de ceară (când mulată pe forma îngerului, când volatilizată ori topită la porţile infernului) a unui trup tot mai străin de numele ce i-a fost dat să-l poarte; în această schismă stă mare parte a poeziei moderne. Pentru Nichita Danilov, impunătoare e măreţia cu care solfegiul clădit pe diezuri reuşeşte să devină suficient de armonic, rareori valsând incorect în melodicul incantatoriu al valpurgiei neluate în serios, cuminţite, jucate. 
8. Insomnie, Faţa lăuntrică şi Lumină sunt printre cele mai serioase grupaje de poezie apărute în literatura noastră de după 2000. Continuând personificarea abstractului şi tonul calm, grav, lucid, ironic, distant sau egal, Centura de castitate (Cartea Românească, 2007) materializează o viziune sapienţială pentru care revelaţia se discursivizează obligatoriu în epos, în timp, în imagini („Un râu orb merge pe stradă.”, v. Centura…, p. 17). O serie de imagini arhetipale concentrate în poeme ale acestui volum (ca Feofan. Mulţimea vidă, Feofan. Înălţare, Feofan. Clopotniţa, Feofan. Pendulul, Faţa lăuntrică sau Linii şi puncte) indică urmele uneia dintre rarele cosmologii poetice a ultimelor decenii. Aceasta, nu cu rupturi de stil sau viziune în raport cu volumele anterioare, dar cu o dirijare a atenţiei, dinspre stihia apocaliptică înspre exilul spiritului în imanenţă. Poetul asumă corect stilistica proprie literaturii creştine a apocalipselor, în regiştrii căreia propune o viziune personală a umanităţii şi a spaţialităţii. Dar mai degrabă din descendenţa apocalipselor necanonice contaminate de elemente gnostice, aceste viziuni instituie în imaginar locuri ce transformă viziunea în profeţie şi spaţii în care fluxul de imagini fluide construiesc tablouri fantaste. Accentuarea interogaţiilor nu găseşte cel mai fericit mod de exprimare, dar cadenţa de procesiune salvează, retoric, impresia. Cu toate că rămâne sub aparenţa dialogului, poezia acestui volum ascunde o retragere sigură, o constantă însingurare, o reflexivizare camuflată. În mijlocul tăcerii acestei solitudini, omul se resimte fatal căzut în istorie: „Timpul naşte îngeri morţi.”, va exclama într-un loc poetul (v. Centura…, p. 47). Poate de cea mai amplă viziune poetică, Faţa lăuntrică şi Feofan. Pendulul demonstrează capacitatea lui Danilov de-a depăşi pragul-limită al multor poeţi de duzină (de care nu ducem lipsă: barzi de târg consacraţi de presa vremii şi de critica de cumetrie), acela al vorbirii necondiţionate şi exclusive despre sine. Retrăgându-se pentru a developa ca penru el însuşi filmul interior al existenţei (v. Centura…, pp. 82, 85, 98), poetul nu va ezita să transforme chiar biografia privată într-o lectură a lumii şi a sensurilor ei: „Nu împlinisem patruzeci şi viaţa mea/ se ducea la vale: în spatele meu rămânea/ deschis un coridor de uşi/ prin care alergam bâjbâind prin semiîntuneric/ să prind copilul care fugise…/ Îl vedeam în faţa mea,/ mereu în faţa mea,/ trecând de la o uşă la alta,/ ascunzându-se/ când în spatele unei uşi,/ când al alteia: fugeam după el,/ intrând dintr-un compartiment în altul,/ stâlpii de telegraf/ şi norii se perindau rotindu-se/ dincoace sau dincolo de fereastră./ Sub noi se întindeau/ unul după altul/ trupurile goale/ şi trenul gonea peste ele/ ca peste nişte traverse…” (v. Centura…, p. 85). Lucrând la acest film interior, poetul e arhitectul ascuns al unei cosmologii; e posibil ca, de-alungul celor 8 volume de poezie, Danilov să nu construiască întotdeauna intenţionat şi să nu articuleze ca atare această cosmologie; poezia lui conţine mai degrabă în mod natural o viziune cosmologică; dar ea nu e, pentru aceasta, de o mai scăzută valoare estetică sau intuitiv-existenţială: „…construieşti o lume nouă/ din care nu se vede/ nici începutul, nici sfârşitul…/ De aceea nu ai mâini,/ nici degete, eşti doar idee şi gând…/ (…) Eşti propriul tău gând/ care rătăceşte pe străzi în căutare de forme…” (v. Centura…, p. 87). În subtilităţile acestui univers reconstruit, poetul se şi regăseşte, de altfel, golit de substanţă, pe sine însuşi, ca dovadă că infernul şi paradisul unei opere sunt faţa şi reversul, adâncul şi înaltul, profundul şi diafanul – toate edulcorate – ale unuia şi aceluiaşi eu. Aşezat între cuvânt şi literă, între cifră şi simbol, fiinţa poetică e, iată, un Ieronim perpetuu ispitit când de înălţimile găunoase ale paradisului, când de adâncimile superbe ale iadului; între ele, sensul: „Înspre apus strălucea cuvântul Eu şi la răsărit un număr format din şapte cifre ce se stingeau şi se-aprindeau şi se stingeau regulat într-o tăcere desăvârşită, schimbându-şi mereu locul între ele şi formând mereu acelaşi număr, al cărui sens era: eu sunt Dumnezeul umbrei tale ce caută lumina lumii…” (v. Centura…, p. 36). Printre aceste vederi şi viziuni ale lui Danilov îmi apare, deci, atât de raţional şi de vizionar Valéry, care demonstra, admirându-l pe Da Vinci, că arta autentică are la bază potenţialitatea calculată a formei în spaţiu, iar artistul adevărat e acela pentru care, ca o deznădejde, hârtia albă e întotdeauna o imagine tulburată de posibil.