Ioan Damaschinul prin filtrul unui ortodox englez

Excelentă ideea părintelui Ioan Ică sn, şi a arhidiaconului Ioan I. Ică jr, de a traduce în limba română monografia lui Andrew Louth dedicată Sfântului Ioan Damaschinul. Autorul, preot ortodox englez, fost profesor de istorie a Bisericii vechi la Universitatea Durham, oferă în volumul de faţă prima monografie riguroasă, îndelung aşteptată, despre vieţa, opera şi gândirea teologică a acestui mare imnograf şi dogmatician creştin, format şi crescut într-un mediu preponderent islamic. Ioan Damaschin, funcţionar al califilor de la Damasc, devine monah teolog în adevăratul sens al cuvântului. Prin scrierile sale a jucat un rol decisiv în fixarea tradiţiei ortodoxe moştenite din plurivoca epocă patristică, transmiţând bizantinilor, dar şi occidentalilor (prin traducerea faimoasei sale Dogmatici), punctele cheie ale învăţăturii ortodoxe autentice.

Ioan Damaschinul a avut parte de un tratament ciudat din partea savanţilor. În ciuda faptului că astăzi avem o frumoasă ediţie critică, aproape completă a lucrărilor sale în proză, reprezentând preocuarea de o viaţă a benedictinului Dom Bonifatius Kotter, puţine sunt încercările de a reflecta asupra teologiei sale. În primii ani ai proiectului susţinut de Institutul Bizantin al Abaţiei benedictine Scheyern, sub auspiciile căruia s-a realizat ediţie Koetter, au apărut un număr de lucrări asupra unor aspecte ale teologiei Damaschinului: valorose studii despre metoda sa teologică, cum este cel al lui Basil Studer (1956), despre hristologia sa; al Keetjei Rozemond (1959) despre logica sa; al lui Gerhard Richter (1964). Dar de atunci încoace s-a făcut puţin. Importante sunt şi studiile învăţatului greco-catolic Leo Allatius (1586 -1669), care, privesc însă foarte puţin teologia acestuia în ansamblu.

Părintele Louth menţionează în introducere: „Ioan Damaschin este expediat, fie explicit sau implicit, ca un gânditor neoriginal, un simplu compilator de florilegii patristice. Chiar dacă s-a arătat că nu e nimic simplu în compilarea de florilegii, vine îndată constatarea faptului că adeseori Ioan n-a făcut nici măcar aşa ceva, ci s-a folosit doar de o tradiţie deja existentă a unor astfel de compilaţii” (p. 9). Ioan n-a avut niciodată pretenţia de a afirma faptul că ceea ce scrie este o reflecţie personală; dimpotrivă, în lucrarea Izvorul cunoaşterii, el afirmă de două ori: „Eu nu voi spune nimic care să fie al meu.” Din acest motiv, volumul de faţă caută să elucideze şi să-l încurajeze pe cititor, oricare ar fi el, asupra problematicii gândirii Damaschinului. El trebuie receptat aşa cum se cuvine, deoarece se ştie rolul deosebit jucat de acesta în apărarea icoanelor şi în imnografie.

Volumul este structurat în trei părţi. Prima –„Credinţă şi viaţă” – relatează ceea ce cunoaştem despre viaţa lui Ioan Damaschinul, plasând-o în contextul ei istoric. Cele două capitole ale primei părţi îl prezintă pe Ioan drept „un caz ciudat, deşi deloc excepţional în istoria teologiei creştine. Influenţa lui ajunge departe nu numai în teologia bizantină târzie, unde modelul sintezei teologice a Sfântului Ioan a devenit hotărâtor, dar şi în teologia occidentală începând cu marile Summae ale teologilor scolastici – pentru care epitoma învăţăturii ortodoxe (cunoscută în Apus sub titlul De Orthodoxa Fide, «Despre credinţa ortodoxă») a devenit principalul izvor pentru dogmele trinitară şi hristologică definite de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii vechi  -,  şi trecând prin epoca Reformei şi perioada scolasticii protestante până la teologia  sistematică a romanticului Schleiermacher” (p. 19).

Sfântul Ioan şi-a trăit întreaga viaţă în Orientul Mijlociu în anii califului Umayyad (651-750), mai întâi în Damasc, unde s-a născut, iar mai târziu în Palestina, unde a devenit monah. Bunicul lui, Mansur ibn Sarjun, cel care i-a dat numele sub care este cunoscut în izvoarele arabe, fusese în serviciul administraţiei fiscale din Damasc încă de la începutul secolului VII. „După nume s-ar părea că familia Sfântului Ioan era de origine semitică, probabil siriană mai degrabă decât arabă, dar oricare ar fi baza lor etnică, în calitate de mambri ai clasei administrative din Damasc, e foarte probabil să fi fost elenizaţi” (p. 22). Ioan a servit, se pare, în administraţia fiscală a Umayyazilor, iar în al doilea deceniu al secolului VIII şi-a dat demisia din postul pe care îl deţinea şi s-a pustinicit în Palestina, luând numele monahal de „Ioan” sub care va fi cunoscut de acum înainte. „Tradiţia potrivit căreia mănăstirea sa a fost Marea Lavră, sau Mar Saba, întemeiată în anul 478 de Sfântul Sava în deşertul Iudeii pe coastele abrupte ale Wadi Kidron-ului e o tradiţie târzie: nu avem nicio menţiune a acestei mănăstiri în relatarea despre Sfântul Ioan din Sinaxarul constantinopolitan din secolul X” (ibidem). Nu este însă nici o îndoială că s-a făcut călugăr în apropierea Ierusalimului, pentru că una din rarele referiri personale din lucrările sale menţionează apropierea sa faţă de patriarhul de aici (probabil Ioan V). Pare să fi fost hirotonit preot: cronicarul Teofan se referă totdeauna la el ca „preot şi monah” (ibidem).

Ultimii ani din viaţă şi-i va petrece în umbra Ierusalimului „un oraş de curând dominat de moscheile musulmane de pe muntele Templului – Cupola Stâncii şi moscheia Al-Aqsa –, deşi sanctuarele creştine, inclusiv Biserica Învierii, au rămas deschise, iar pelerinajul creştin la Locurile Sfinte pare să fi continuat, chiar dacă într-o formă redusă. Probabil în această perioadă şi-a compus Ioan marea sa operă teologică, deşi nu putem exclude posibilitatea ca unele din aceste lucrări să fi fost compuse pe timpul cât a fost în serviciul civil umayyad la Damasc” (pp. 24-25).

Partea a doua şi cea mai amplă – „Credinţă şi logică” – e consacrată prezentării teologiei creştine ortodoxe din lucrarea tripartită Izvorul cunoaşterii. Lucrarea este „un triplu program alcătuit mai întâi din ceea ce poate fi scos din filozofia greacă, în al doilea rând dintr-o relatare a erorilor ereziei şi în al treilea rând dintr-o expunere a adevărului” (p. 56). Toate cele trei lucrări (Izvorul cunoaşterii, Despre erezii şi Expunerea exactă a credinţei ortodoxe), sunt colecţii de „capitole” (sau capete), un gen filozofic bine stabilit, în care o chestiune putea fi tratată într-un mod relativ limitat, fără să se ia în considerare întregul context. „Mai mult, aceste capitole/capete arareori conţin o discuţie proprie a lui Ioan asupra chestiunii în cauză; ele conţin mai degrabă o discuţie pe care Ioan a împrumutat-o de altundeva şi pe care şi-o însuşeşte. Sunt de fapt florilegii deghizate («deghizate» deoarece într-un florilegiu adevărat, ca Doctrina Patrum, autorii pasajelor selectate sunt deja daţi). Pentru a înţelege ce a făcut Ioan în aceste lucrări, trebuie să ştim ceva mai mult despre genurile literare […]. Ioan este un remarcabil contributor la genul florilegiului în ale sale Hiera, ca să nu mai pomenim florilegiile pe care le-a adăugat tratatelor sale asupra iconoclasmului. Florilegiile patristice, care apar în secolul V şi înfloresc după aceea, sporesc autoritatea Scripturii cu autoritatea Părinţilor. Ele apar pentru prima dată în contextul controversei hristologice: ambele părţi, Chiril şi suporterii lui (aşa numiţii «alexandrini») şi episcopii răsăriteni, al căror reprezentant a fost Teodoret («antiohienii»), întocmesc liste de pasaje din Părinţi, care sprijineau interpretarea dată de ei învăţăturii despre Hristos. Perioada post-chalcedoniană a cunoscut o dezvoltare uimitoare a acestui gen de florilegii. Florilegiile patristice au facilitat apelul la Părinţi, care au devenit autorităţile cele mai nemijlocite în teologia creştină” (pp. 61-62).

Folosirea unui gen din vecinătatea florilegiului ne aduce câteva repere în ce priveşte tipul de autoritate pe care Ioan Damaschinul a căutat să o revendice în compendiul Izvorul cunoaşterii. Ioan este preocupat, în acest tratat, mai degrabă de formarea şi modelarea vocaţiei monahale a cititorilor săi, numiţi generic „creştini”. El nu vede în termenul „creştin” doar o succesiune de idei şi dogme, ci mai ales un anumit mod de viaţă. Aşa cum conchide părintele Louth: „A conştientiza aceasta înseamnă să reamintim contextul în care şi-a compus Ioan scrierile: ca membru al unei comunităţi monahale din Palestina scriind în primul rând pentru tovarăşii lui monahi, iar în Pege gnoseos oferind o recapitulare a credinţei creştine în forma ei chalcedoniană, a cărei apărători se dovediseră a fi monahii palestinieni” (p. 64).

Partea finală – „Credinţă şi icoane – se ocupă de locul icoanelor în teologia lui Ioan Damaschinul, discutând atât apărarea imaginilor vizuale (icoanelor) în contextul controversei iconoclaste, cât şi folosirea imaginilor verbale în omiliile, precum şi în poezia sa liturgică. Rolul iconografiei ortodoxe este exprimarea frumuseţii lumii spirituale, când materialul devine, după expresia părintelui Marko Ivan Rupnik „simbol al imaterialului, trupul, al spiritului, realitatea creată, al divinului”. Icoana este, de fapt, extinderea trupului lui Hristos asupra a tot ceea ce va fi hristoform. Aşa cum iubirea a unit natura umană cu natura divină a lui Hristos, în acelaşi mod cunoaşterea şi vederea icoanelor devine spirituală prin iubire. Ioan Damaschinul arată un lucru deosebit de important: cinstirea nu se opreşte nici la forme, nici la noţiuni, ci se îndreaptă spre persoana vie. Aceasta însemană şi pentru marele teolog protestant Karl Barth adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu: a veni la Dumnezeu înseamnă viaţă şi nu moarte.

Epoca iconoclasmului a fost critică pentru Imperiul bizantin. Iconoclasmul „poate fi văzut drept ultima dintre reacţiile religioase la pierderea provinciilor răsăritene în secolul VII, ocupate mai întâi de perşi, iar mai apoi, permanent, de arabi. Mai întâi, monotelismul a părut să ofere posibilitatea de vindecare a diviziunilor dintre creştini care slăbiseră provinciile răsăritene, unde bântuiau astfel de diviziuni, după care, prin iconoclasm, bizantinii au părut să întoarcă blamul asupra lor înşişi, văzând în pierderile lor o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru idolatria implicită în venerarea icoanelor. […] Înfrângerea finală a iconoclasmului în sec IX a fost aclamată drept «Triumful Ortodoxiei» fiind celebrată printr-o ceremonie publică în care a fost proclamat Sinodiconul Ortodoxiei. Acest Sinodicon a fost aprobat de sinodul ţinut în anul 843 sub preşedinţia patriarhului Metodie şi reafirma hotărârile Sinodului VII Ecumenic ţinut la Niceea în anul 787” (p. 282).

În ultima parte a acestui volum, părintele arhidiacon Ioan I. Ică jr, oferă un adaos  binevenit pentru o mai bună receptare a contextului în care apare opera lui Ioan Damaschinul. Textele, în traducerea inedită a părintelui Ică jr, sunt următoarele: Introducere elementară în dogme, Capitole filozofice, Lebel despre credinţa ortodoxă, Cuvânt la Schimbarea la Faţă şi Cuvânt la Sâmbăta Mare.

Recomandăm acest volum tuturor acelora care, având sau nu înclinaţii teologice, doresc să afle minunatul parcurs al ortodoxiei şi modul în care a fost receptată şi practic redescoperită, de geniul unui sfânt oriental precum Ioan Damaschinul.

Andrew Louth, Ioan Damaschinul: tradiţie şi originalitate în teologia bizantină, trad. Pr. prof. Ioan Ică sn şi diac. Ioan I Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010, pp. 584.