O monumentală istorie a Imperiului Bizantin: recuperarea memoriei europene

Traducerea în limba română a ultimei ediţii în limba engleză a Istoriei Imperiului Bizantin semnată de Aleksandr A. Vasiliev, în traducerea şi adnotarea lui Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru şi cu un studiu introductiv de Ionuţ-Alexandru Tudorie, la editura Polirom, este un eveniment editorial deosebit. Celebra lucrare a eruditului bizantinolog reuneşte atât noţiunile istorice, cât şi argumentele teologice care au avut un rol determinant în cultura Bizanţului. Un argument forte pentru unitatea Europei este întoarcerea la origini, recapitularea şi asimilarea propriului trecut care, atunci când este vorba de creştinătate, porneşte de la „porţile Imperiului Bizantin”.

Pentru a plasa dezvoltarea istoriei şi a gândirii creştine în mediul său cultural este binevenită reconstituirea, chiar şi în linii mari, a aspectului religios al culturii din epoca tetrarhiei (285-305) şi în cea a lui Constantin (305-337). „Convertirea” împăratului a fost, de fapt, un proces lung şi premeditat; erudiţii sunt nesiguri doar în privinţa stabilirii diferitelor etape şi a măsurii în care s-a produs „convertirea” (dacă se poate spune aşa) de la o religie la alta, pentru a indica trecerea de la tradiţia păgână la noua şi puternica religie creştină. Aceeaşi ideologie creştină operează (cum se întâmplă în cazurile analoage) în spaţiul culturii specific epocii sale. În amplul său studiu, Vasiliev ia în calcul documentele fundamentale.

Alekasndr A. Vasiliev (1867-1953) este unul dintre cei mai importanţi bizantinologi şi orientalişti ai secolului XX. A urmat cursurile Universităţii de Stat din Sankt-Petersburg, unde, în anul 1902, îşi începe cariera didactică universitară ocupând catedra mentorului său, V.G. Vasilievski. Părăseşte Rusia în anul 1925, fiind angajat la University of Wisconsin, unde va preda până în anul 1938. Ca recunoaştere a activităţii sale ştiinţifice, a fost ales membru al Academiei de ştiinţe din Belgrad (1934), al Medieval Academy of America (1936) şi preşedinte al Institutului N. P. Kondakov din Praga (1936).

După retragerea din activitatea didactică a continuat să locuiască la Madison până în anul 1944, când a acceptat poziţia de Senior Scholar la centrul de Studii Bizantine de la Dumbarton Oaks (Washington, DC). În anul 1949 a devenit Scholar Emeritus în cadrul aceleiaşi instituţii, afiliată la Harvard University. Dintre sutele de lucrări publicate amintim: Byzance et les Arabes (1935, ed a II-a, 1950); The Goths in the Crimea (1936); Justin the First: An Introduction of the Epoch of Justinian the Great (1950); Istoria Imperiului Bizantin (2 vol. în limba engleză, 1928-1929; 1952) rămâne una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări dedicate istoriei Bizanţului, alături de cele scrise de E. Gibbon, F. I. Uspenski şi G. Ostrogorsky.

Istoria bizantină e cuprinsă, în mod convenţional, între inaugurarea noii capitale a împăratului Constantin, la 11 mai 330, şi căderea acesteia sub asalturile lui Mehmed II, în fruntea turcilor otomani, pe 29 mai 1453. Dacă această ultimă dată se impune fără discuţie, prima nu este decât punctul de plecare al unei evoluţii complexe. Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei: el este Roma continuată în Răsărit, suveranul intitulându-se până în anul 1453 „împărat al romanilor” (lucru neconştientizat nici astăzi de bună parte a istoricilor occidentali, prizonieri ai unei viziuni provinciale, „vestocentriste”).

În privinţa documentelor fundamentale de care am amintit mai sus, acestea sunt: arcul lui Constantin de la Roma, ridicat în anul 315; aşa-numitul „Edict de la Milano”, anterior cu doi ani; panegiricile. Vasiliev ignoră, în primele capitole ale Istoriei Imperiului Bizantin aceste surse. Ele erau discursuri oficiale rostite în prezenţa împăraţilor, public şi în ocazii solemne: din acest motiv trebuiau aprobate de curte. Prin intermediul acestor panegirice putem cunoaşte gândirea oficială a împăraţilor şi anturajului lor, care se foloseau de acestea pentru a influenţa pături largi ale opiniei publice.

La fel de interesantă este şi examinarea din punct de vedere cultural a acestor texte. Aşa cum preciza şi Claudio Moreschini, ele „ne permit să reconstituim unele aspecte ale culturii şi spiritualităţii dominante în epocă: în acei ani creştinismul triumfa definitiv asupra păgânismului. Sub acest aspect, prim planul e ocupat de panegiriştii din epoca tetrarhiei şi a lui Constantin: acei scriitori fuseseră educaţi în şcoli de retorică şi chiar erau maeştri de retorică; reprezentau acel tip de cultură medie, nespecializată, potrivită persoanelor care nu aveau cunoştinţe specializate în filozofie, dar cunoşteau filozofia din manualele pe care le studiaseră la şcoală” (Claudio Moreschini, Istoria filozofiei patristice, trad. rom. Alexandra Cheşcu, Mihai-Silviu Chirilă şi Doina Cernica, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 228). Prin studiul aprofundat al acestor mărturii de bază în istoriografie putem începe parcursul normal al unei istorii ample, care a avut un rol determinant pentru creştinătatea europeană. „Convertirea lui Constantin este asociată în mod obişnuit cu istoria celebră a apariţiei crucii luminoase pe cer, în timpul bătăliei acestuia cu Maxentius; una dintre cauzele convertirii este astfel elementul miraculos” (p. 95).

Imperiul Bizantin este în acelaşi timp roman şi creştin. „Împăratul Romanilor”, cum se intitulează fiecare împărat până la căderea Constantinopolului, adaugă acestei titulaturi pe aceea de „credincios în Domnul Cristos”; „locotenent” al lui Dumnezeu pe pământ, el este primul dintre creştini („episcop al celor dinafară”, cum scrie Eusebiu) şi, în definitiv, „şeful Bisericii”. După doua secole marcate de valuri de persecuţie, Biserica devine legală odată cu Edictul de la Milano. Împăratul, preocupat să restabilească unitatea şi puterea pe baze noi, a înţeles ce aliat reprezenta creştinismul. Schimbarea era nemaipomenită, astfel încât contemporanii credeau că asistă la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Dar, odată eliberată de opresiune, Biserica va cunoaşte o situaţie mai de temut, poate, decât persecuţia: protecţia împovărătoare a statului. Amestecul politicii în guvernarea Bisericii va ameninţa grav ortodoxia, cu efecte vizibile până astăzi. Împăraţii interveneau pentru a legifera în ortodoxie aşa cum legiferau în politică. „Şi Biserica s-a trezit într-o zi ariană”, notează Ieronim dezamăgit. Problema este dezbătută şi de Vasiliev: „Constantin, care tocmai îl biruise pe Licinius, devenind singur împărat, sosi la Nicomedia în 324, unde primi o mulţime de plângeri, atât de la adversari, cât şi de la susţinătorii lui Arie. Dorind mai mult decât orice menţinerea păcii religioase în Imperiu şi neînţelegând întreaga importanţă a controversei dogmatice, împăratul trimise o scrisoare episcopului Alexandru şi lui Arie, somându-i să ajungă la o înţelegere. El dădu drept exemplu pe filozofi, care, în ciuda polemicilor lor, trăiau în pace” (pp. 99-100). Sinodul I Ecumenic, convocat în palatul imperial, a fost prezidat de însuşi Constantin. Deşi Vasiliev estimează numărul de episcopi participanţi la 318, aşa cum ne transmite Tradiţia, totuşi datorită condiţiilor vremii, numărul lor se pare că este simbolic, în realitate fiind mai puţini.

Deşi Arie, preotul din Constantinopol, care vedea în Fiul o creaţie a Tatălui, a fost condamnat, Sinodul de la Niceea afirmând că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt de aceeaşi substanţă, chestiunea ariană rămâne nerezolvată. Constantin îl readuce în anul 328 pe Arie din exil, arianismul răspândindu-se în diverse regiuni din Orient. Va fi nevoie de aproape un secol şi de convocarea, de către Teodosie, al unui al doilea Sinod Ecumenic, la Constantinopol, în 381, pentru ca „problema arianismului” să fie rezolvată în Orient. „În timpul domniei lui Valens, arianismul a jucat un rol dominant. După moartea lui Valens, mai ales în absenţa unui conducător pe timpul scurtei perioade care a precedat domnia lui Teodosie, disputele religioase au izbucnit din nou, iar uneori au luat forme foarte dure. Aceste mişcări alarmante s-au simţit cu precădere în Constantinopol. Disputele cu privire la dogmă, care au trecut dincolo de cercul restrâns al clericilor, erau provocate de toate clasele societăţii şi erau întreţinute chiar de către mulţimea de pe stradă” (p. 120). Ce a făcut Teodosie? „A convocat un sinod în anul 381 la Constantinopol, la care au participat doar membri ai Bisericii Răsăritene. Acest sinod este cunoscut drept cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Despre niciun alt Sinod Ecumenic informaţiile nu sunt atât de insuficiente. Documentele acestuia nu ne sunt cunoscute. Pentru un timp, nici măcar nu a fost recunoscut drept Sinod Ecumenic; abia în 451, la un Sinod Ecumenic ulterior, a fost sancţionat oficial ca atare” (p. 121).

Chestiunea Trinităţii fiind mai mult sau mai puţin rezolvată, se iveşte o a doua dificultate majoră, în jurul Persoanei Fiului. Cristos reuneşte într-adevăr două naturi: el este în acelaşi timp Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Coexistenţa acestor două naturi pune o serie de întrebări care vor zgudui Imperiul Bizantin şi întregul Orient vreme de două veacuri. La început, ea opune principalele şcoli de gândire, cele din ambele mari metropole orientale, Antiohia în Siria şi Alexandria în Egipt.

Pentru Nestorie, preot din Antiohia care devine patriarh al Constantinopolului în anul 428, Dumnezeu nu se poate naşte dintr-o simplă femeie, creatură umană. Fecioara Maria nu poate fi numită „Theotokos” („Născătoare de Dumnezeu”), ci doar „Christotokos” („Născătoare de Cristos”). Nestorianismul întâlneşte violenta opoziţie a patriarhului de Alexandria, Chiril. Despre Sinodul de la Efes, din anul 431, Vasiliev afirmă: „persecutarea adversarilor de către Nestorie a stârnit o mare furtună în Biserică. Puternic a fost îndeosebi protestul patriarhului Alexandriei, Chiril, şi al papei Celestin, care a condamnat noua învăţătură eretică într-un sinod convocat la Roma. Teodosie, dorind să pună capăt acestei dispute din sânul Bisericii, a convocat la Efes, în anul 431, al III-lea Sinod Ecumenic, care a condamnat erezia nestoriană. Nestorie a fost exilat în Egipt, unde a trăit până la sfârşitul vieţii” (p. 135). Cu toate acestea, nestorianismul nu dispare: el continuă să subziste în Orient, în zona de influenţă a Antiohiei şi în special în regiunile creştine dominate de Imperiul Persan, unde nu riscă persecuţia. Comunităţi nestoriene există şi astăzi în aceste regiuni.

Victoria lui Chiril din Alexandria îngăduie acestuia, şi adepţilor săi, să dezvolte o doctrină care, asemenea lui Arie cu un secol înainte, propovăduieşte cel mai strict monoteism. În momentul Întrupării, natura umană a lui Cristos se contopeşte cu divinitatea: nu mai rămâne decât o singură fire. Acesta este monofizismul, termen ce va fi aplicat acestei doctrine abia în secolul VII. Conflictul este de o rară violenţă: Chiril izbuteşte să se impună cu doctrina sa cu prilejul unui nou sinod, convocat la Efes în anul 449. Însă noul împărat, Marcian, urcat pe tron în 450, şi anturajul său, preocupat să nu se rupă de Roma, puţin sensibilă la argumentele monofizite, convoacă un nou sinod la Calcedon, pe ţărmul asiatic al Bosforului, care condamnă monofizismul în 451. „Marcian a moştenit de la predecesorul său o situaţie bisericească foarte complicată. Monofiziţii erau acum triumfători. Marcian (450-457), partizan al primelor două sinoade ecumenice, nu putea să se împace cu acest triumf şi, în 451, convoacă al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, care s-a dovedit a avea o mare importanţă pentru toată istoria ulterioară. Numărul delegaţilor de la acest sinod a fost foarte mare şi a cuprins şi reprezentanţi ai papei” (p. 141).

Un alt sinod revelator pentru imixtiunea puterii în chestiunile ecleziastice este al V-lea Ecumenic (553), convocat de Iustinian. „Problema acestui al V-lea Sinod Ecumenic a fost mai simplă decât problemele sinoadelor anterioare. Nu a avut de a face cu erezii noi; s-a confruntat doar cu precizarea câtorva chestiuni legate de deciziile sinoadelor III şi IV; privind în parte nestorianismul, dar în primul rând credinţa monofizită. Împăratul era foarte dornic ca papa, care se afla în acel timp la Constantinopol, să fie prezent la sinod, dar, invocând diverse scuze, papa Vergilius a evitat să participe şi toate şedinţele sinodului au avut loc fără el” (p. 183). Au fost analizate şi condamnate scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Ibas din Edesa şi Teodoret al Cyrului. Împreună cu aceştia, a fost condamnată şi o parte din opera lui Origen, pe care Hans Urs von Balthasar îl numea „suflu curat şi în acelaşi timp de foc” (Cf. Adalbert Hamann, Părinţii Bisericii, trad. pr. Ştefan Lupu, Editura Sapientia, Iaşi, 2005, p. 90).

Fără a contrazice în vreun fel decretul de la Calcedon care pune semnul egalităţii între Crezul de la Niceea şi cel de la Constantinopol, sinodul din 553 a urmat Edictul lui Iustinian, emis cu doi ani mai devreme. Din nefericire, singurul text relativ complet al acestui sinod a ajuns până în zilele noastre într-o versiune latină, deşi aproape toţi episcopii participanţi la acesta erau din Orient.

Sinodul III de la Constantinopol (680-681), sau al VI-lea Ecumenic, a fost convocat pentru a răspunde la întrebarea dacă Cristos a avut două voinţe (una după natura Sa divină şi una pentru natura umană) sau una singură (pentru persoana Sa divino-umană). Sinodul a condamnat erezia monotelită „o singură voinţă”. Expunerea de credinţă şi-a mărturisit ataşamentul faţă de decretele doctrinale şi credale ale fiecăruia dintre cele cinci sinoade anterioare. „Deşi monotelismul îşi pierduse din importanţa politică, el a continuat să semene discordie între oameni chiar şi după interdicţia formulată în Typos. Atunci, succesorul lui Constans al II-lea, Constantin al IV-lea, dornic să instaureze pacea deplină în Imperiu, a convocat în anul 680, la Constantinopol, cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, care a condamnat monotelismul şi a recunoscut două firi în Isus Cristos, manifestate într-un singur ipostas, şi, două voinţe şi lucrări ale firilor coexistând armonios pentru mântuirea umanităţii” (p. 240).

Ultimul Sinod Ecumenic, Niceea 787, a combătut iconoclasmul: „Şapte şedinţe ale Sinodului, de la care împăratul şi împărăteasa au absentat, s-au ţinut la Niceea. A opta şi ultima şedinţă a avut loc în palatul imperial din Constantinopol. Peste 300 de ierarhi au participat la acest sinod. Acesta a fost sinodul al VII-lea Ecumenic şi ultimul din Istoria Bisericii Răsăritene” (p. 276).
În ceea ce priveşte situaţia politică şi socială, Imperiul menţine până în secolul XII principiile unei guvernări prin funcţionari numiţi de împărat şi remuneraţi de stat. El îndrăgeşte mai presus de orice ierarhia, taxis-ul. Finanţe bine organizate graţie unui cadastru general îngăduie vreme îndelungată o mare eficacitate.

Sistemul politic bizantin are în vârf persoana împăratului. El guvernează dând ordine pe care funcţionarii numiţi direct sau indirect de el sunt însărcinaţi să le execute. Ordinele sunt transmise în scris, la fel ca toate actele administrative, dar şi cele culturale; cultura era încă de la începutul existenţei Imperiului Bizantin de marcă elenistică. Ea s-a împletit cu extraordinarul aflux cultural venit din Asia şi Africa: „Compararea evoluţiilor culturale din provinciile răsăritene şi apusene dezvăluie un fenomen interesant: în Grecia europeană, cu vechea ei populaţie, activitatea spirituală şi creativitatea erau infinit mai reduse în comparaţie cu evoluţiile din provinciile asiatice şi africane, în ciuda faptului că cea mai mare parte a acestor provincii, potrivit lui Krumbacher, au fost descoperite şi colonizate abia în timpul lui Alexandru cel Mare. Acelaşi savant, recurgând la limba noastră favorită, cea a numerelor, afirmă că grupul european al provinciilor bizantine nu reprezenta decât o zecime din producţia culturală generală a vremii. Într-adevăr, majoritatea scriitorilor din această epocă veneau din Asia şi Africa, în timp ce, după fondarea Constantinopolului, aproape toţi istoricii erau greci” (p. 151).

Urcarea pe tron a „Comnenilor”, în 1081, marchează o puternică reacţie aristocratică; clasele mijlocii îmbogăţite sunt alungate din Senat, sistemul demnităţilor este profund modificat şi Senatul încetează să mai existe; situaţia politico-financiară are schimbări importante: „Situaţia comercială a Imperiului sub dinastia Comnenilor a trecut printr-o schimbare importantă, ca rezultat al influenţei cruciadelor: Apusul şi Orientul au început să se angajeze în relaţii economice directe, iar Bizanţul şi-a pierdut rolul de mediator comercial între cele două părţi. A fost o lovitură puternică dată puterii economice internaţionale a Imperiului de Răsărit” (p. 461).

În ce priveşte organizarea militară a Imperiului Bizantin, trebuie remarcat faptul că secolul al IV-lea vede afirmându-se evoluţia anterioară spre o armată cu două viteze, ca urmare a unei distincţii apărute între armata centrală şi armata de frontieră. Abia epoca lui Heraclie (610-717) va organiza „theme” cu scop de apărare: „În istoria bizantină, organizarea themelor este legată de obicei de epoca dinastiei heraclide. Prin organizarea themelor înţelegem acea organizare specială a provinciilor, dictată de condiţiile timpului, a cărei trăsătură principală a reprezentat-o creşterea puterii militare a guvernatorilor provinciilor şi, ca rezultat, deplina superioritate a acestora asupra autorităţilor civile” (p. 242). Armata themelor rămâne întemeiată pe cavalerie, chiar dacă ţăranii mai puţin avuţi contribuie cu infanterie, eventual printr-un sistem de contribuţie colectivă în cadrul sătesc, obişnuit cu aceasta de fiscalitate. Serviciul este ereditar. Soldatul poate fi mobilizat în orice moment; el se echipează, se antrenează şi, în parte, se întreţine pe cheltuiala sa. În schimb, în afara situaţiilor în care strategul face apel la el şi când primeşte, în teorie, o soldă, el îşi vede de îndeletnicirile sale, în principal agricultura. Declinul militar se datorează mai mult inadaptării economice.

În ce priveşte economia bizantină, moneda de aur rămâne timp de nouă secole etalonul monetar al schimburilor internaţionale. Acest fapt se bazează pe o economie rurală echilibrată şi pe o prosperă activitate meşteşugărească şi comercială, datorită poziţiei Constantinopolului ca placă turnantă a economiei mediteraneene. Besantul, moneda bizantină, a fost în repetate rânduri numită „dolarul Evului Mediu”. Califatul arabo-musulman a început prin a o imita, câteodată prin simpla suprabatere a monedelor bizantine, înainte de a adopta dinarul, o piesă mai mică. Alexios I Comnenul (1081-1118) a reuşit să stabilească baterea unei monede bune pentru schimburile internaţionale, în timp ce moneda „albă” servea pentru plăţile interne, inclusiv pentru plăţile impozitelor. Politica lui Alexios are la bază figura sa impozantă, mai ales în contactele comerciale cu veneţienii: „Prin privilegiile acordate negustorilor veneţieni aceştia erau trataţi mult mai favorabil decât înşişi negustorii bizantini. Prin hrisovul lui Alexios Comnenul a fost pusă o temelie solidă puterii coloniale veneţiene în Răsărit şi se creau condiţii atât de favorabile preponderenţei ei în Bizanţ, încât orice concurenţă părea imposibilă pentru un timp” (p. 380).

Bizanţul ocupă un loc unic în transmiterea până la noi a literaturii greceşti clasice. Concepţia despre creaţia literară este diferită de a noastră, care pune pe primul loc originalitatea şi condamnă plagiatul. Reluarea unei opere vechi pentru a o refolosi parţial e socotită normală. Un bun istoric bizantin trebuie să scrie „după modelul lui Plutarh” sau „după modelul lui Tucidide”. Pe lângă textele sacre, un bun predicator nu va conteni să citeze, fără a se preocupa să-i numească, pe iluştrii săi predecesori: Grigorie de Nazianz, Vasile de Cezareea sau Ioan Gură de Aur. Scrie Vasiliev, referindu-se la aceste modele din perioada „Imperiului de la Niceea” (1204-1261): „Precum în epoca Comnenilor, oamenii cultivaţi ai secolului al XIII-lea au scris, cu foarte puţine excepţii, într-o greacă de şcoală, artificială, îndepărtată de limba vorbită, care nu era recunoscută ca limbă literară. Scriitorii greci clasici şi Părinţii Bisericii erau modelele sub jugul cărora au trăit şi au gândit grecii cultivaţi din Evul Mediu, în general, şi cei din secolul al XIII-lea, în special” (p. 523).

Două evenimente au marcat decisiv Istoria Imperiului Bizantin: schisma dintre Răsărit şi Apus şi căderea definitivă a Bizanţului sub stăpânire otomană: „Evenimentul capital în viaţa bisericească a Imperiului bizantin în timpul dinastiei macedoniene a fost scindarea definitivă a Bisericii creştine în cea Ortodoxă răsăriteană şi cea Catolică apuseană, care s-a produs la jumătatea secolului al XI-lea, după dispute ce au durat aproape două secole” (p. 334). Începuturile iconoclasmului au marcat o primă ruptură cu Roma. Secolul al VIII-lea marchează o cotitură decisivă. Papa refuză iconoclasmul propovăduit de Leon al III-lea (717-741); acesta îi confiscă proprietăţile de la reşedinţa romană din Sicilia. Mai ales, el sustrage obedienţei faţă de patriarhatul roman, pentru a le anexa Constantinopolului, Italia Meridională şi Sicilia, precum şi Illyricum, adică o treime din Peninsula Balcanică. În opoziţie cu protectorul său natural, simţindu-se spoliată, papalitatea se orientează spre puterea carolingiană, în ascensiune a Occidentului creştin, fapt care va duce la încoronarea imperială a lui Carol cel Mare de către Papă, la Roma, de Crăciun în anul 800.

Încetul cu încetul, pe nesimţite, rivalităţile se exacerbează şi prăpastia se lărgeşte. O concurenţă acerbă opun Roma şi Constantinopolul în convertirea slavilor. Dacă moravii, convertiţi de Chiril şi Metodie, care, de altminteri, recunosc autoritatea romană în această regiune, rămân sub obedienţă romană, papa Nicolae I nu este destul de abil pentru a-i împiedica pe bulgari să primească botezul de la clerul bizantin. Un conflict violent se iscă între Nicolae I şi patriarhul Fotie, urmat de o reconciliere după moartea papei, dar care cristalizează o serie de „diferenţe” de ordin liturgic, ce se vor regăsi ulterior: celibatul preoţilor, susţinut de Roma, întrebuinţarea pâinii dospite sau nedospite (azima) pentru euharistie, portul bărbii de către preoţi, dar şi adaosul „Filioque”.

Cu toate acestea, Roma nu renunţă la locul său în Imperiu. Aşa a început o separare milenară despre care Vasiliev afirmă: „Ruptura finală din 1054 a fost resimţită imediat doar în cercurile oficiale ale clerului şi guvernului. Marea masă a populaţiei a reacţionat foarte calm la această separare şi, pentru o perioadă, chiar a ignorat divergenţele de doctrină dintre Roma şi Constantinopol. Atitudinea Rusiei faţă de acest eveniment a fost interesantă. Mitropoliţii ruşi ai secolului al XI-lea, numiţi sau confirmaţi de Constantinopol, au acceptat cât se poate de natural punctul de vedere bizantin, însă masa poporului rus nu avea vreun motiv de nemulţumire faţă de Biserica Romană şi nu putea găsi erori în învăţăturile ei. De exemplu, un prinţ rus din secolul al XI-lea a apelat la papă pentru ajutor împotriva unui uzurpator, iar apelul său nu a stârnit surprindere sau proteste” (p. 342).
Imperiul cunoaşte ultimele zvârcoliri în perioada cruciadelor. În timp ce principii occidentali îşi împart prăzile din perioada invaziei Constantinopolului şi imperiul latin se instaurează în „oraşul lui Constantin”, suveranitatea bizantină subzistă în trei locuri: descendenţi ai lui Andronic Comnenul iniţiază, de la Trapezunt până în Paphlagonia, un „Imperiu de Trapezunt”, care va supravieţui până în 1461; un al doilea imperiu, condus de Teodor Angelos, se stabileşte în munţii Epir; al treilea, „Imperiul de la Niceea”, în jurul lui Teodor Lascaris, cuprinde ce mai rămâne din Asia Mică, de la Smirna la Niceea.

Fiecare dintre aceste entităţi statale luptă împotriva latinilor. În anul 1259, protectorul nepotului lui Ioan III, Mihail Paleologul, reuşeşte să-i învingă pe latini. Pentru a recuceri capitala, el se aliază cu genovezii prin tratatul de la Nymphaion; în iulie 1261, trupele lui Mihail VIII intră în Constantinopol şi noul împărat este încoronat la Sfânta Sophia pe 15 august.

Victoria lui Mihail este răsunătoare, dar situaţia este mai puţin favorabilă decât pare. Reconstrucţia unei capitale devastate apasă asupra finanţelor, ca şi necesitatea de a plăti funcţionarii şi armata. Nici Trapezuntul, nici Epirul nu se supun: supunerea faţă de Constantinopol a încetat de a mai fi un act firesc. Ce a mai rămas din principatele france primeşte sprijinul regelui Siciliei, Carol de Anjou. Împăratul Mihail acţionează în primul rând pe calea diplomaţiei. Dacă eforturile sale de apropiere cu papalitatea se lovesc de rezistenţa clerului şi a populaţiei, subsidiile sale nu sunt străine războiului „Vecerniilor Siciliene”, din 1282, care separă Sicilia de Regatul Neapolelui. În consecinţă, neglijează Asia Mică, iar în decembrie 1282 moare fără a-şi asigura dominaţia asupra ei.

În timp ce principatele turceşti, în special cel al lui Osman din Bithynia, care dă naştere otomanilor, se întăreau, populaţia din Asia Mică nu era deloc favorabilă lui Mihail. Fiul său, Andronic II, nu reuşise nici el mai mult: neavând încredere în conducătorii militari, face apel la mercenarii catalani, care îi resping uşor pe turci, dar se retrag deoarece nu sunt plătiţi şi îşi întemeiază un principat în Grecia. Otomanii pun stăpânire cu uşurinţă pe Efes şi Smirna; rezistenţa este mai activă în Bithynia, dar otomanii îşi stabilesc capitala la Brusa (Bursa); în 1337, ei i-au alungat aproape în întregime pe bizantinii din Asia Mică, unde s-a repliat aristocraţia. Imperiul a devenit exclusiv european.
Situaţia se complică din cauza rebeliunii contra lui Andronic a elementelor celor mai hotărâte ale aristocraţiei conduse de Ioan Cantacuzino, care şi-l iau lider pe nepotul vârstnicului împărat Andronic III. Rezultă un război civil; în 1328, Andronic III intră în Constantinopol şi îşi surghiuneşte bunicul într-o mănăstire. Noul împărat şi Cantacuzino reuşesc să restaureze autoritatea imperială asupra Tesaliei şi Epirului şi să-i respingă pe bulgari, restabilind continuitatea teritorială de la Constantinopol până la Marea Adriatică.

Andronic III se pregătea să-i alunge pe latini din Peloponez, când moare prematur în 1341, lăsând regenţa în numele lui Ioan V, văduvei sale, Ana de Savoia. Un al doilea război civil o opune pe aceasta lui Ioan Cantacuzino, care învinge în 1347. Slăbit de războiul civil, îndurând Ciuma Neagră care depopulează din nou capitala, antrenat în rivalităţile dintre Veneţia şi Genova care îl împiedică să reconstituie o flotă, devenit impopular din cauza alianţelor cu turcii, Ioan VI trebuie să renunţe la putere, pe care o recapătă Ioan V. Suntem în 1354: în acest an, profitând de un cutremur de pământ care a năruit zidurile oraşului Gallipoli, otomanii trec Dardanelele.

Dar în Europa nu mai există nici o putere care să opună rezistenţă: la moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, imperiul se descompune. Din 1371, sultanul otoman îşi stabileşte capitala la Adrianopol (Edirne); el le aplică sârbilor mai multe înfrângeri, culminând cu cea de la Kosovo, în 1389. Statele creştine din Europa, câte au mai rămas, inclusiv Bizanţul, devin vasalele sale. Imperiul, care nu mai este decât o rămăşiţă de teritorii fărâmiţate, trebuie să se  supună injoncţiunilor sultanului: Manuel, fiul lui Ioan V, este nevoit să-l ajute pe Baiazid să cucerească ultimul bastion bizantin din Asia Mică, Philadelphia. Încetul cu încetul, menghina se strânge în jurul capitalei. Tesalonicul cade definitiv în 1430. Desigur, Moreea rămâne prosperă, chiar şi Constantinopolul cunoaşte un comerţ important. Însă nu-i rămân pentru apărare decât zidurile. În 1451, sultanatul îi revine lui Mehmed: contestat în interior, acesta vede în cucerirea Constantinopolului mijlocul de a-şi consolida puterea.

El blochează Bosforul construind o fortăreaţă în Europa (Rumeli Hisari). În aprilie 1453, înzestrat cu artilerie, începe asediul capitalei lui Constantin. Neputând să rupă lanţul care închide Cornul de Aur, pune să transporte corăbiile pe cale terestră, peste înălţimi. Rezistenţa bizantinilor, ajutaţi de un contingent genovez, este înverşunată, dar sortită eşecului. Pe 27 mai are loc la Sfânta Sophia o ultimă liturghie. Marţi, 29 mai, trupele sultanului pătrund în oraş, supus unui scurt, dar înspăimântător jaf însoţit de masacre, căruia doar Mehmed îi pune capăt. Vineri, 1 iulie, el îşi face intrarea în noua sa capitală şi pătrunde călare în Sfânta Sophia, pe care o transformă în moschee. Mistra cade în 1460, iar Trapezuntul în 1461.

Imperiul nu mai este decât o amintire, dar una care rămâne vie. În primul rând pentru că otomanii înşişi, în fruntea unui imperiu pe care ei îl vor universal, se mulează în forma romană; noua lor capitală se numeşte Constantiniya; rămăşiţele aristocraţiei bizantine sunt înrolate în administraţia otomană. După eşecul asediilor arabe din secolele al VII-lea şi al VIII-lea, cucerirea Constantinopolului devenise un mit, simbol al triumfului Islamului şi al sfârşitului lumii; fireşte, Mehmed II nu este arab, dar este musulman şi ştie să folosească acest mit în favoarea sa. Pentru greci, trecuţi vreme de patru veacuri prin turcocraţie, Constantinopolul rămâne, aşijderea, un mit. Astăzi el pare a fi abandonat, dar, spre exemplu, în aeroportul nou din Atena, apelul în greacă pentru zborurile spre Istanbul folosesc numele „Constantinopol”. Pentru greci, el este în continuare Oraşul prin excelenţă, ceea ce a fost timp de 1123 de ani.

Scrisă de unul din cei mai reputaţi bizantinologi ai secolului XX, lucrarea pe care am prezentat-o urmăreşte în desfăşurarea ei o istorie ce se întinde de la domnia lui Constantin cel Mare până la cucerirea lui Mehmed/Mahomed II. Felicităm editura Polirom pentru o asemenea publicaţie, ca şi pe toţi cei care au participat la realizarea acestei ediţii româneşti de excepţie. Foarte util, pentru cunoaşterea vieţii şi operei lui Vasiliev, este Studiul introductiv semnat de Ionuţ-Alexandru Tudorie, rod al unor stagii de cercetare la prestigiosul Centru de Studii Bizantine de la Dumbarton Oaks din Washington.

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru; studiu introductiv de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Editura Polirom, Iaşi, 2010, pp. 799.