Vasile Paraschiv nu orfan m-a lăsat, ci fără un frate

De când mi-a intrat în casă, în 1977, să semneze Apelul nostru, m-am văzut în el ca într-o oglindă: şi eu fusesem hăituit, ameninţat, bătut, calomniat faţă de colegi, de vecini – atât că nu fusesem internat la nebuni…

În puţinul timp rămas până la arestarea de la 1 aprilie (1977) prin „binevoitori” trimişi, ori prin cu totul „întâmplători” care-mi ieşeau în cale când plimbam copilul – ce aflam?
„Să ştiţi, domnu’ Goma, că şi eu aş fi semnat hârtia aia – dar lângă un ţigan ca Paraschiv?”

După ce ni s-a alăturat şi Ion Negoiţescu, acelaşi motiv: nesemnarea lor devenise … din cauza „unui curist ca Negoiţescu”.

Când acelaşi Negoiţescu îi propusese lui Bogza să semneze, Marele Plop întrebase cine redactase Apelul. Negoiţescu îi spusese. Geologza:
„Dar cine-i Goma ăsta? N-am auzit de el. Nu semnez apeluri scrise de necunoscuţi.”

Nea Vasile, nea Vasile… Cine se găsise, în 1977, să spele onoarea unui neam coborât direct din Traian şi Decebal:
Un ţigan, un curist şi un necunoscut…
Ne merităm soarta.

Paris, 4 februarie 2011

AICI puteţi urmări momentul în care disidentul Vasile Paraschiv refuză decoraţia oferită de Traian Băsescu.