Poeme pentru fluturi

 

POVESTE DE DRAGOSTE

A fost demult. O casă pierdută-ntr-o pădure

cu flori prelung mirositoare la fereastră.

Luceferi de mătase tot se trudeau s-o fure

 s-o rezidească sus pe bolta — albastră

În casă, stând la masa rotundă: tu şi eu

ne cotropise somnul şi ne pierise graiul

şi ne rugam muţeşte la bunul Dumnezeu

să ne aducă mai aproape Raiul

Parcă se pregăteau ninsori secrete

cum n-au mai fost pe lume niciunde şi nicicând

şi se spărgeau de spaimă icoanele-n perete

cu Maica Preacurata lăcrimând

Luceferii ne tot băteau în geam

şi-n casă lumi de vifor stăteau să se aprindă

doar eu ca un nebun mălmpreunam

cu umbra umbrei tale din oglindă

A fost demult… dincolo de cuvinte

doar carnea meatşi mai aduce — aminte!

 

VISUL HOTILOR DE CAI

Dormind in fân dup-o beţie cruntă

cu stelele din ceruri căzute printre ei

hoţii de cai visează că-s la nuntă

şi visul lor sălbatic imprăştie scântei

e-o nuntă de mânji albi şi cai cărunţi

de cai sălbatici tropăind prin stepe

şi nechezatul lor dărâmă munţi

în căutarea nechezatului de iepe

de-atâta alb hoţii de cai visează

că sunt la nunta cailor nuntaşi

CÂNTEC PENTRU ADORMIREA FLUTURILOR

Nimic nu scapă-ncrâncenărilor, iubito,

fantomele tăcerii auzul ni-1 vânează

pe bulevardele inzăp ezite ale Somnului

se plimbă o stafie cu privire trează

azi-noapte ne-a visat un inger cerul

 îşi varsă constelaţiile în pământ

se pregăte şte furtul fără seamăn

al unor păsări care nu mai sunt

hangiul doarme cu-n pumnal în tâmplă

noi stăm la mese cenuşii şi bem

tămâie… dar e frig şi ne cresc aripi

ca de-un blestem, ca de-un blestem, ca de-un blestem!

NUNTĂ. DE TĂRÂNĂ

Poate că mai târziu sau mai devreme

când îndrăzni-va Moartea să mă cheme

şi în mire asma florilor de tei să-mi pună-n deget verigheta ei

pi râd pi chefuiesc şi se distrează şi stelele li se topesc sub paşi

coboară parcă Dumnezeu din Rai

iar caii, vai, şi caii se-ndeamnă să viseze

o nuntă ca-n povepti de hoţi de cai

şi-un hoţ de cai care să-i inpeueze!

 

ALTĂDATĂ

Şi toţi aceia pe care clopotele de Vecernie

i-au trezit din somn

năduşiţi

speriaţi de moarte

cu respiraţia sacadată

fierbinte

intinsă ca o cuvertură de lână

peste pământurile secetoase ale absenţei

toţi aceia care altădată

porunc eau ploilor să sporească recoltele

şi să aducă pepti uriaşi

în năvoadele pescarilor

toţi aceia peste care viaţa trecea

nepăsătoare

cântându-şi marşurile triumfale

în aplauzele batjocoritoare ale ingerilor

de ghips

ei, bine, domnule judecător,

toţi aceştia vor afla odată şi odată

că până la urmă fiecare lucru incepe doar cu el însuți

și că totul pană acum nu a fost

decât o farsă cu miros de migdale amare!

va fi atunci o nuntă ca-n poveste

cum n-a mai fost nicicând și nici nu este

pământul se va zgudui puţin apa din râu se va preface-n vin

oaspeţi de rang inalt ne vor aduce în dar insemnul nașterii pe Cruce

și-ntr-un târziu când vor fi albi arţarii pi vor fugi tn lume lăutarii

când s-or srarpi bucatele alese
pi oaspeţii vor adormi la mese

ne vom retrage și noi doi în casă

eu mire de ţărână, ea mireasă!

 

CA RESPIRAŢIA UNUI ZEU

Soarele nu se mai deslupea de cer

fiecare dâră a lui

spulbera nisipul fierbinte al memoriei

ca respiraţia unui zeu care visează

lent, tot mai lent, braţul meu învârtoșat,

degetele mele impreunate

făcând semnul rugăciunii pi al disperării

supreme.

Doamne, se intâmplă că afară

frunza stejarilor freamătă sub papii noștri

obosiţi,

lumini inmiresmate joacă pe câmpiile

Verbului

și pe toată intinderea albă a pereţilor

Infinitul își varsă prisosul său

de aur!