Poporul român e orfan din naştere

 Neamul românesc,  fruct al îmbinării şi căsniciei daco-romane lângă Carpaţi şi Dunăre, este un copil rămas orfan de la naştere, căci părinţii lui muriră în ziua chiar în care el văzu lumina zilei. Poporul român, aşa născut, fu un orfan fără familie, fără rude, părăsit pe drumurile pe cari se năpusteau năvălirile barbare din Asia spre Europa. Unii din aceşti drumeţi, cari se găsiră a fi mai omenoşi, culeseră orfanul de pe acele drumuri, îl adoptară în familia lor prea numeroasă şi prea cotropitoare, îi deteră primele îngrijiri. Aceşti drumeţi sunt negreşit slavii şi bulgarii, cari nutriră cu laptele lor, cu propria lor substanţă sufletească, acest orfan etnic şi-i îndreptară primii lui paşi pe calea păcii şi a vieţii aşezate şi organizate. Din sânul familiei slavone, la care fu un moment asociat, ungurii, veniţi aici pe la finele secolului al IX-lea, încercară să smulgă poporul român şi în bună parte reuşiră a pune stăpânire pe dânsul. Timp de două veacuri românii luptară ca să scuture orice epitropie apăsătoare şi ajunseră la o viaţă autonomă. Însă, către sfârşitul veacului al XIV-lea, apărură turcii cari, în înţelegere cu tătarii, ce de mult bântuiau ţările române, reuşiră din nou să înjuge neamul românesc la carul robiei lor. Românii, după lupte eroice, căzură în stăpânirea turcilor. Această ucenicie avu urmări foarte simţitoare pentru dezvoltarea sa socială şi sufletească.

Peste ceva mai puţin decât două secole, după ce turcii reprimaseră cerbicia şi îmblânziseră firea războinică a românilor, puseră orfanul sub conducerea pedagogilor din Fanar. Aceşti tutori corupţi şi flămânzi ruinară aproape cu desăvârşire patrimoniul material şi moral al românilor. Din această ruină orfanul se trezi pe la anul 1821 şi, ajuns la un fel de majorat, alungă pe pedagogii lui veniţi din Fanar.

Ceva mai la urmă, când orfanul dete semne de vioiciune şi voinţă, se găsi că mai avea şi ceva rude de neam bun în Apusul Europei, care-l recunoscură şi-i deteră sprijinul lor pentru a ieşi de sub stăpânirea turcilor şi din ghearele nemeniilor lui adoptive, ruşii. Astfel se eliberă poporul român, pe la mijlocul veacului trecut, cu sprijinul foarte binevoitor al francezilor. Astăzi, el, după ce împrumută foarte mult din ştiinţa şi înţelepciunea rudei lui occidentale, devenit major tinde să-şi facă o gospodărie, un suflet şi o poziţie socială onorabilă în societatea popoarelor europene contemporane. Iată cum poate fi pe scurt rezumată istoria legendară a neamului nostru, de la încetarea primei perioade de năvăliri, până în ziua de azi. Rămâne să vedem mai de aproape care-i realitatea ce se ascunde îndărătul acestei metafore.

(Din psihologia poporului român, Bucureşti, 1907, reeditare 2006)