Raimon Panikkar, un teolog atins de geniu

Raimon Panikkar Alemany, unul dintre cei mai erudiţi filozofi şi teologi contemporani, s-a stins din viaţă în luna august 2010. Întreaga-i existenţă este marcată de pasiunea de a desluşi misterele vieţii spirituale promovate de marile religii ale lumii şi care se confruntau în propria-i persoană: creştinism, hinduism, budism. „Nu mă consider jumătate spaniol şi jumătate indian, nici jumătate catolic şi jumătate hindus, ci în totalitate occidental şi în totalitate oriental”, scria el (cf. biografia sitului său oficial, http://www.raimon-panikkar.org/). Panikkar este autorul a peste 60 de volume şi a sute de articole despre filozofia religiilor şi dialogul intra şi inter-religios.

S-a născut pe 3 nov. 1918 la Barcelona. Mama sa, Carme Alemany (+1975), era catolică, originară din Spania catalană, iar tatăl său, Ramuni Panikkar (+1954), era indian de tradiţie religioasă hinduistă. În ciuda divergenţei dintre cele două culturi şi tradiţii religioase, între părinţi domnea armonia, buna înţelegere şi respectul reciproc: „Între mama şi tatăl meu domnea o armonie profundă în ciuda apartenenţei lor la două tradiţii complet diferite” (ibid.). După studiile liceale de la şcoala iezuiţilor din Barcelona, Panikkar se înscrie la Facultatea de Ştiinţe şi Litere. În timpul războiului civil spaniol, 1936-1939, găseşte refugiu în Germania, unde continuă studiile universitare. Reîntors în Spania, termină facultatea de Ştiinţe la Barcelona, în 1941, şi Literele la Madrid, în 1942.

Întâlnirea cu Escrivà de Balaguer, fondatorul mişcării catolice Opus Dei, marchează, timp de 20 de ani, existenţa lui Raimon. Sub îndrumarea spirituală a acestuia acceptă vocaţia sacerdotală şi devine capelanul Colegiului Mayor din Moncloa. Peste ani va vorbi cu multă reticenţă despre perioada în care frecventa Opus Dei, declarând că nu intrase în această mişcare ca „într-un club”, ci ca „într-o instituţie ecleziastică”. Fără a-şi regreta trecutul în sânul organizaţiei, declara: „linia vieţii nu este întotdeauna dreaptă şi nici doar în zig-zag” (Cometas). Termină studiile doctorale în Litere şi Filozofie la Madrid, în 1946, şi susţine teza cu titlul El concepto de Naturaleza, în care scrie: „Preocupat de problema teologică a supranaturalului, substratul metafizic al unei antropologii integrale care vorbeşte omului personal şi concret, creştinului real şi istoric, a trebuit să mă confrunt mai întâi cu problema metafizică a naturii.” În 1954 obţine şi doctoratul în Teologie la Universitatea Pontificală Lateranense. În acelaşi timp ocupă postul de profesor de Istoria filozofiei şi de Psihologie la Universitatea Complutense din Madrid. De asemenea, predă la Seminarul diecezan, la Institutul de Ştiinţe Sociale Leon al XIII-lea, precum şi în alte universităţi din Spania şi America Latină. Devine Secretarul general al Congresului de Filozofie la Barcelona şi primul Secretar al Societăţii spaniole de Filozofie. Printre numeroasele sale activităţi ştiinţifice participă şi la Conciliul Superior de Investigaţii Ştiinţifice, la Conciliul Institutului de Filozofie „Louis Vives”, susţine revista Sintesis şi este cofondator al revistei Arbor. Astfel, Panikkar debutează o carieră prolifică atât în învăţământul universitar, cât şi în domeniul publicaţiilor. Numeroase articole ştiinţifice sunt publicate în reviste italiene, spaniole, franceze, germane. Casa editorială Rial îi publică prima lucrare, Cometas. Fragmentos de un diario espiritual de la postguerra, în care dezvăluie cititorilor experienţa sa dinaintea contactului cu India.
La doar 36 de ani este trimis în misiune apostolică în India. Cu această ocazie descoperă rădăcinile profunde ale religiei tatălui său, hinduismul şi budismul. Cunoaşterea în profunzime a tradiţiilor religioase indiene va transforma concepţia sa religioasă, dar fără implicaţii asupra creştinismului moştenit pe cale maternă. Am plecat creştin, spune el, m-am descoperit hinduist şi mă reîntorc budist, fără a înceta însă să fiu creştin (Dialogul intra-religios, Assisi, 1988). Începe o intensă activitate de cercetare la Universitatea din Varanasi în scopul aprofundării tradiţiei şi spiritualităţii hinduiste. Prin studiu, rugăciune şi meditaţie Panikkar conştientizează importanţa culturii şi spiritualităţii indiene în existenţa sa. Rămâne profund marcat de întâlnirea cu trei călugări benedictini „scufundaţi” în hinduism: J. Monchanin, H. le Saux, B. Griffiths. Din trăirea lor spirituală, Raimon înţelege că nu există incompatibilitate între a fi creştin şi a trăi spiritualitatea hindusă. Colaborează la o enciclopedie italiană, Ateismul contemporan, dir. G. Girardi, în care publică un articol despre „ateismul” budist. În acelaşi timp întreţine relaţii de prietenie cu Bhikkhu Kashyapa de la care aprofundează mistica hindusă. Din contactele cu al XIV-lea Dalai Lama se familiarizează cu mistica budistă.
Întors în Europa, R. Panikkar obţine un doctorat în Ştiinţe la Universitatea din Madrid cu teza: Algunos problemas limitrofes entre ciencia y filosofia. Sobre el sentido de la ciencia publicată cu titlul Ontonomia de la ciencia. Sobre el sentido de la ciencia y sus relaciones con la filosofia, Madrid, în 1961. În acelaşi an susţine şi teza de doctorat la Roma cu titlul The Unknown Christ of Hinduism, care va deveni lucrarea sa cea mai tradusă şi publicată. Originalitatea acestui volum o reprezintă faptul că autorul expune, cu argumente convingătoare, prezenţa vie a lui Cristos în religia hindusă, efectuând un studiu comparativ şi o analiză minuţioasă între tradiţiile respective, hinduism şi creştinism. La Roma predă în diferite universităţi şi participă la lucrările pregătitoare ale Conciliului Vatican al II-lea. După Conciliu se reîntoarce în India, unde desfăşoară activităţi de cercetare în domeniul filozofiei hinduse la Christian Institut for the Study of Religion and Society. Statele indiene il deleagă, în 1966, pentru a participa la Colocviul UNESCO desfăşurat la Buenos Aires. Activitatea sa publicistică devine tot mai bogată şi însemnată. Un profesor de la Harvard University remarcă erudiţia de care dă dovadă Panikkar în scrierile sale şi-i propune să predea cursuri şi în SUA. Astfel, timp de 20 de ani va călători între India şi America predând cursuri atât în SUA cât şi în America Latină. În 1971 se stabileşte provizoriu la Sf. Barbara, University of California, unde ocupă un post titular de profesor de filozofie comparată a religiei şi istoria religiilor.  Este perioada cea mai prolifică a cercetătorului spaniol. Iată cum descrie el însuşi această perioadă în care era chemat să revină periodic în India: „Am petrecut un sfert de secol între unul din cele mai bogate oraşe, ale celei mai bogate ţări, ale naţiunii celei mai puternice şi exact opusul (la 12 ore diferenţă de fus orar) unul dintre cele mai haotice oraşe, în unul din statele cele mai subdezvoltate, în una din ţările cele mai sărace ale lumii, între Sf. Barbara, California, în SUA, şi Varanasi, Uttar Paradesh, în India. Viaţa mea interioară era, literalmente, unicul punct de unire între cele două sfere ale vieţii mele” (Invitación a la sabiduría, Madrid, 1998).
După retragerea din activităţile academice, Panikkar se stabileşte la poalele Pirineilor, într-un mic orăşel catalan, Tavertet. Se dedică vieţii ascetice, participă la viaţa culturală şi religioasă catalană, publică diferite articole în reviste ştiinţifice. Reîntoarcerea în Catalania reprezintă, pentru omul de ştiinţă, realizarea propriei sale karma: arcul vieţii se închide prin regăsirea rădăcinilor vieţii mele, întorcându-mă acolo unde m-am născut. În această perioadă a vieţii sale, Panikkar călătoreşte des în Italia. Cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani, la un simpozion internaţional reunind cercetători din întreaga lume, a fost prezentat primul volum din Opera Omnia a savantului spaniol, proiect prevăzut în 16 volume. În 2001 primeşte premiul Nonino, iar în 2005, la Bergamo, premiul Calepino. În 2004, Universitatea din Tübingen îi oferă un Doctorat honoris causa, iar în 2005 primeşte un alt Doctorat honoris causa, în antropologia şi epistemologia religiilor din cadrul Universităţii de Studii din Urbino „Carlo Bo”.
Gândirea teologului şi filozofului spaniol este marcată de dorinţa de a pune în dialog Orientul şi Occidentul. În operele sale întâlnim diferite realităţi, caracteristice existenţei sale religioase şi ştiinţifice: realitatea umană cu originile sale creştină şi hindusă, realitatea academică şi intelectuală, realitatea interdisciplinară, interculturală şi inter(intra)-religioasă. Invitaţia la dialog ocupă un loc privilegiat în opera sa. Limbajul lui Panikkar este deschis dialogului, bogat în expresii, iar cuvintele utilizate nu sunt doar termeni conceptuali, obiectivi şi excluzivi, ci simboluri. În concepţia sa, simbolul este un mod pentru a exprima realitatea, termenul simbolic exprimând arhetipul însuşi al realităţii simbolizate. Gândirea sa teologică şi filozofică poate fi rezumată printr-o expresie cu direcţie dublă: iubirea de înţelepciune şi înţelepciunea iubirii. În scrierile sale nu există opoziţie între filozofie şi teologie; dimpotrivă, ele sunt intim unite. Diferitele experienţe religioase au ca scop să-l ajute pe om în descoperirea şi experimentarea proximităţii interioare cu divinitatea. Altruismul şi pluralismul au ca forţă motrice recunoaşterea celuilalt, fapt care implică în acelaşi timp coexistenţa şi convieţuirea fiecăruia cu specificaţia şi identitatea sa proprie. Prin natura sa, omul este o fiinţă raţională, iar pluralismul autentic se manifestă ca o descoperire a celuilalt. Pluralismul nu înseamnă recunoaşterea diferitelor moduri, ci definirea diferitelor moduri pentru a obţine acelaşi rezultat.
În operele lui Panikkar se constată cu uşurinţă împletirea teoriei cu practica, a contemplaţiei cu acţiunea, a rugăciunii cu implicarea politică. Diferite dimensiuni ale realităţii, individualizate în triada umano-divino-cosmică, sau în termeni mai filozofici, conştiinţa-libertatea-materia, sunt străbat întreaga operă a eruditului catalan. În această viziune, pe care el o numeşte cosmoteandrică sau teandropocosmică, cele trei dimensiuni îşi aparţin reciproc, sunt deopotrivă distincte şi inseparabile. Astfel, Panikkar reuşeşte să depăşească tentaţia monismului, care promovează o gândire unică, o singură limbă, un stil de viaţă unic, o substanţă unică şi este incapabil să distingă între lucruri diferite. În acelaşi timp teologul spaniol evită şi tentaţia dualismului, care divizează fiinţa în părţi între care nu există nicio comunicare. Operele sale promovează, dimpotrivă, tema înţelepciunii ca „arta de a trăi bine”, în armonie şi în comuniune cu divinitatea şi cu semenii: Nu ne putem identifica doar cu ideile noastre. Ele sunt importante, însă importanta lor este relativă. Cine nu este în măsură să depăşească dihotomia între „a fi” şi „a gândi”, între ceea ce este un individ şi ceea ce gândeşte el, devine sclavul propriei gândiri, iar în cele din urmă pierde până şi sensul creştin al existenţei (La nuova inocenza). Prin scrierile sale, Panikkar îşi propune să-i ajute pe cititorii catolici occidentali să evolueze progresiv, propunând trecerea de la o concepţie catolică tradiţionalistă şi neotomistă la realizarea universalităţii dialogului intra-religios mai mult decât cel inter-religios. Operele sale accentuează cu tărie aspiraţia omului de a se îngriji de propria-i fiinţă şi a o călăuzi până la destinaţia ultimă, până la atingerea plenitudinii într-o neîncetată căutare a armoniei: Marea mea aspiraţie era şi este aceea de a îmbrăţişa, sau mai bine zis, de a ajunge să fiu (să am) realitatea în plenitudinea sa (Autobiografia intelectuală. Filosofia ca stil de viaţă).
Conceptele de bază ale gândirii teologico-filozofice a lui Panikkar sunt ontonomia şi cristofania: Tot ce am scris… nu pot înţelege decât ţinând cont de o intuiţie fundamentală a „Fiinţei” ca o cristofanie (Cometas. Testamentul meu). Într-unul din interviurile sale, Panikkar mărturisea: Nu am trăit experienţa Damascului, nu am căzut de pe cal şi nici nu am trăit o experienţă fulgurantă… Viaţa ne-o trăim… Viaţa ne este dată… Suntem atât de obişnuiţi să obiectivizăm încât imediat ne autodeclarăm eroi sau ne credem astfel… Pentru a spune acelaşi lucru în termeni mai filozofici, marele mit al Occidentului este Istoria… Eu nu scriu propria-mi istorie, o trăiesc (Exodul, 65, 2002). Mediul familial, contextul social şi religios precum şi formarea sa teologică şi filozofică au făcut din Panikkar o persoană asumând o cvadruplă identitate: creştină, prin naştere şi educaţie; hindusă, prin origine şi descoperire ulterioară; budistă, ca rezultat al experienţei sale interioare; seculară, datorită contactului cu lumea occidentală: Aş dori să fiu fidel intuiţiei budiste, să nu mă îndepărtez de experienţa creştină şi să rămân în comuniune cu lumea culturală contemporană. De ce să înălţăm bariere? Faptul de a elogia o tradiţie umană şi religioasă nu înseamnă dispreţ faţă de celelalte. Sinteza lor este improbabilă, iar uneori chiar imposibilă, însă aceasta nu înseamnă că unica alternativă este exclusivismul sau eclectismul (din Introducere la Tăcerea lui Budda. Un ateism religios, Milano, 2006). Persoana însăşi a lui Panikkar este un loc de întâlnire între cultura orientală şi occidentală, atât la nivel intra cât şi extra-religios. Acuzaţia de sincretism la adresa eruditului catalan a fost mereu refuzată de el însuşi. Panikkar socoteşte sincretismul ca fiind semnarea decretului de moarte a bogăţiei cultivate de religie şi spiritualitate: Pot spune că sunt creştin, budist şi hindus… nu pot spune însă că sunt musulman sau adept al zoroastrismului, chiar dacă simpatizez şi celelalte religii precum şi tradiţiile lor; doar în acest fel pot vorbi despre ele (Elogiu lui P. Lapide – R. Panikkar, Meinen wir denselben Gott? Ein Streit-gesprac). Iar în altă parte: Religia nu e un experiment, ci o experienţă de viaţă prin intermediul căreia omul participă la aventura cosmică.