Şapte elegii

Între Crăciun şi Paşti

Bietul meu ecumenism

(Re)sentimente nivale

Crăciunul roşu

După Stephan Lochner (†1451):  Copii cu lumânări

Sonet

„Şi chiar despre felul cum voi trăi de azi înainte…”

 

***

 

Între Crăciun și Paști

 

E nevoie de tesle

și dălți, – ca, un leagăn,

din lemn de mesteacăn

să faci, sau o iesle.

 

E nevoie de-o daltă

și de-o teslă dibace,

pentru a face

o cruce înaltă.

 

 

 

 

 

***

 

Bietul meu ecumenism
Tata era botezat ortodox,
mama – în ritul catolic:
eu, unul, de Paşti eram ortodox,
de Crăciun, romano-catolic.
După frigul lui martie şi echinox,
începea anotimpul bucolic,
de-aceea, de Paşti, eram ortodox,
de Crăciun – romano-catolic.

 

Sunând, în biserica mamei, ca vox
humana, – armoniul catolic
nu-ntârzia să mă facă să uit că eram ortodox,
de Crăciunul catolic.

 

Omătul pătat cu funingini de cocs
mă făcea, de Crăciun, melancolic, –
dacă de Paşti eram ortodox,
sub bradul tedesc mă simţeam bun catolic.

 

Singurătatea,-ntr-un clan ortodox,
de timpuriul Paşte catolic,
a mamei, – în sancta, sanctissima nox,
mă-ndemna să devin apostolic.

 

În rest, rămâneam, prin botez, ortodox
şi, fără a fi amfibolic,
eram un creştin semi-heterodox:
ortodoxo-catolic.

 

***

 

(Re)sentimente nivale
Degradarea albului zăpezii era, pe când eram copil, o pricină de întristare.
Sângele, galinaceu, porcin sau altfel, coagulat ori încă aburind, prin curţile de primprejur, era mai lesne suportabil graţie contrastului cromatic dintre porfiră şi hermină. De-a binelea intolerabile, în schimb, erau petele de zoaie menajere, ca nişte insule insultătoare în candidul ocean nival. Până şi dâra de urina pe zăpadă, făcând-o să semene cu fagurele dulce al unei lubeniţe cu lăuntrul galben, n-o ultragia, în ochii mei, ca abominabila latură.
Mâhnirea mea era de ordin nu moral, ca în cutare poezie de Arghezi, care începe, cvasi-imnic, cu „Fulg limpede şi pur,/ Aştept să te scobori,/ Petală de pe flori/ Sădite în azur…”, ca să se termine amar-ironic: „Dar ajungând la noi,/ Cu steaua şi cu luna,/ Tu treci întotdeauna/ Şi laşi în lut noroi.”
Nu sufeream, la vremea respectivă, de răul unei inocenţe maculate, ci, pe cât cred, dintr-un motiv curat estetic. O coală de hârtie maltratată mă disconfortează şi acum, părându-mi-se o impietate. Cu paginile albe, de altminteri, ar trebui umblat ca şi cu neaua.
Or, înţelegând utilitatea presărării de cenuşă pe zăpadă, nu acceptam, de fapt, încenuşarea acestei admirabile materii. Eram un protector fără putere al alburilor îngereşti, pe care le doream eterne, fiind potrivnicul a tot ce le punea imacularea în pericol: cenuşa, cenuşia sare, criblura, vailingul zoios.

 

Cu vremea, am crescut, m-am făcut mare, nu prea înalt, dar suficient de lung, pentru ca o cădere pe zăpadă să-mi căşuneze felurite neajunsuri. Oasele vârstnicilor sunt ca nişte crengi tot mai uscate şi rigide, frângându-se mult mai uşor decat flexibilele ramuri crude ale pigmeilor imponderabili. Am devenit, după vreo patru pocinoage, prudent şi oarecum ostil zăpezii. Iernile vieţii noastre, de altminteri, aveau să fie un examen tot mai greu, cu probe de criogenie (în spaţii publice, ca şi acasă) şi-s zilnic patinaj stradal. Am devenit pragmatic, fără voie, și, cu timpul, insensibil, de nevoie, aşijderi unui urs ursuz, la magia şi miracolul zăpezii.
N-am practicat decât sporadic, în juneţe, şi fără o vocaţie propriu-zisă, periodicele sporturi hibernale. Moştenisem, în copilărie, de la un unchi, nişte lungi schiuri norvegiene, mult mai înalte decât mine, cu beţe cafenii de bambus, dar, din păcate, fără legături bune, în care micul meu bocanc juca penibil şi nescandinav. Greu de practicat, în orice caz, cu ele, slalomul uriaş, căruia-i fuseseră menite. Ne-am canonit, o vreme, împreună, glisând de-a lungul unei serpentine care ducea din bulevard în