Augustin, un amator…

Marius David Cruceru, Augustin, un amator…, (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006)

Rolul esenţial al lui Augustin în crearea limbajului teologic al Occidentului este studiat dintr-un punct de vedere ce are drept trăsături specifice: urmărirea modului în care acesta se raportează la terminologia şi sistemul conceptual al Părinţilor greci, selectarea anumitor termeni şi a unor opere cu valoare de reprezentativitate maximă în context şi, mai ales, evitarea din principiu a oricărei „eisegeze”, a impunerii unor diferenţieri, sistematizări şi semnificaţii ulterioare asupra unei opere care e străină de ele. „Să-l lăsăm pe Augustin să spună ce are de spus” poate fi considerat scopul autorului.

În substanţialul capitol metodologic ce deschide cartea, precum şi pe parcurs, autorul ne introduce în laboratorul elaborării, expunându-şi ipotezele de pornire şi modul în care s-au verificat ele, justificându-şi judicios opţiunile şi raportându-se critic la materialul bibliografic existent.

Buna pregătire filologică şi teologică a autorului îi oferă capacitatea de a opera distincţii nuanţate şi de a percepe corect relaţia între elementele care intră în joc: mă refer de exemplu la istoria raportului între filozofie şi teologie în viaţa şi mai ales în opera lui Augustin, la sesizarea modului în care acţionează influenţa ciceroniană şi influenţa textelor biblice în maturizarea sa, la conturarea conceptului de „latină creştină”, a diferenţei între morala stoică şi cea creştină, la distingerea sensului creştin al „simplităţii”, confundată prea des în opinia comună cu refuzul nuanţelor şi cu respingerea efortului de cunoaştere, la perceperea pozitivă a verbelor din familia lui „a servi”, definite ca „verbe ale iubirii”, şi în general la perceperea corectă a relaţiilor între termenii greceşti şi cei latini, între sensurile lor precreştine şi cele „cristianizate” etc.

De maximă importanţă este urmărirea contextului istoric: situaţia anterioară lui Augustin, contribuţia acestuia şi, respectiv, receptarea lui ulterioară ajută la definirea unui profil integru al intelectualului Augustin. Astfel, unele contribuţii sunt restituite proprietarilor de drept şi, pe de altă parte, aportul lui Augustin este evidenţiat cu mai multă claritate.

În privinţa terminologiei biblice e necesară adesea raportarea la originalul ebraic. De exemplu, referitor la crearea omului, prezenţa în greacă a lui pnoe şi nu a lui pneuma, reflectă prezenţa ebraicului neşāmāh (şi nu rūah), în Gen. 2,7. La fel, pentru relaţia dintre pius, pietas (în sensul clasic şi în cel biblic, apoi general creştin) şi echivalările grecescului eusebes, trebuie avut în vedere sensul complex al ebr. hesedh. Lat. simplex poate fi echivalarea grecescului aplastos, dar, cel puţin la Ieronim (exemplul citat e Gen. 25,27), poate reda ebr. tām, „desăvârşit, complet; întreg, dintr-o bucată”. În general e necesară multă prudenţă în relaţionarea unui termen din Vulgata cu echivalentul din LXX: se ştie că, distanţându-se de Vetus Latina, tradusă după Biblia greacă, Ieronim optează hotărât pentru hebraica ueritas. În exemplele din Prov. 1,7 şi Is. 33, 6, sapientia nu traduce gr. eusebeia, ci se explică prin textul ebraic, diferit de LXX. Rămâne de explicat doar pasajul din Înţ. 10,12.

În privinţa diferenţei între triadologia greacă şi cea latină cu privire la rolul Fiului în „spirarea” Duhului (diferenţă care a dus mai târziu la celebrul Filioque), ar fi de evitat ideea că urmaşii lui Augustin se întreabă asupra „sursei finale”: deosebirea dintre cele două sisteme se datorează în mare parte, se ştie, diferenţei între gr. ekporeuomai, ekporeusis care nu se poate referi decât la izvorul primordial, deci la Tatăl, pe când lat. procedere, processio se pot referi şi la un „răspuns” sau la o „transmitere”, deci şi la acţiunea Fiului.

Ar merita poate amintit că incapacitatea lui Augustin de a găsi termeni latini pentru a echivala latreia şi douleia n-a fost depăşită: dacă el a folosit perifraze, limbajul teologic foloseşte în continuare termenii greceşti (în formă latinizată şi cu aplicare modificată la unul din ei): se vorbeşte despre „cultul de latrie”, care se aduce numai lui Dumnezeu, spre deosebire de „cultul de dulie”, adresat sfinţilor.

Partea a treia a lucrării e constituită dintr-o serie de sinteze: realizările conceptuale şi terminologice ale predecesorilor lui Augustin constituie un fundal pe care originalitatea episcopului Hipponei se reliefează cu atât mai limpede. Autorul e suficient de bine situat pentru a evita punctele de vedere partizane, putând realiza, din interiorul textului, o „reabilitare” a lui Augustin faţă de acuzele aduse mai ales de teologii răsăriteni, dar nu numai de aceştia.

Bibliografia, impresionantă ca dimensiuni, e variată, reprezentând diferite curente de interpretare şi diferite zone lingvistice. Lucrarea constituie o carte incitantă, sugerând noi piste de cercetare, într-o necesară abordare holistică şi interdisciplinară, aşa cum insistă autorul în final.