Semiofizica între ştiinţă şi teologie

Cartea lui Ioan G. Pop şi Otniel L. Vereş, Elemente de semiofizică aplicată (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010) este o apariţie cu un aer proaspăt şi revigorant într-un mediu în care abundă, din păcate, colaje impersonale şi mult prea rigide. Demersul celor doi autori are meritul de a fi , atât stimulant din punct de vedere intelectual, cât şi informativ, fără a fi însă prea tehnic sau pretenţios. În plus, deşi este încărcată cu o evidentă atitudine religioasă (asumată în mod onest), există suficiente motive pentru care cartea să nu rămână „mută” pentru publicul laic, în special prin prisma primului capitol (o parte exclusiv teoretică intitulată „Sisteme semiofizice”). Dintr-o prezentare succintă şi bine documentată aflăm că semiofizica (un concept relativ nou pentru mediul românesc) este „ştiinţa semnificării sinergice în procesul de cunoaştere” (p. 12), o structură transdisciplinară înscrisă în perimetrul creat de fizica fenomenologică (sensul comun al cunoaşterii naturale), semiotică şi etică. Cele trei sfere (provincii, stâlpi), ale cunoaşterii semiofizice se constituie, împreună în „domeniul transdisciplinar al cunoaşterii semiofizice, pe baza modelului semiofizic de sinteză sinergică, în încercarea de a găsi puncte de confluenţă între discipline care par a nu avea nimic în comun” (p. 34).

Transdisciplinaritatatea , cat şi semiofizica, legitimă reprezentantă a acesteia, este unul din acele demersuri care pune orice postmodernist onest (presupunând că sintagma nu e un oximoron) în adânci dileme: avem în faţă o expresie tipică a spiritului postmodern sau, dimpotrivă, o altă încercare de împotrivire la acesta? Analiza de conţinut ne pune în faţa concluziei (oarecum paradoxale pentru cei mai puţin obişnuiţi cu sfera lucrărilor transdisciplinare) că lucrarea lui Ion Pop şi Otniel Vereş este un manifest anti-postmodernist conceput, însă, în prelungirea acestuia. Pe de-o parte, referinţele ce vizează logica terţului inclus sau a terţului ascuns, rolul observatorului cuantic în cunoaştere, ori contextualismul intrinsec prezent în viziunea asupra comunicării ne duc cu gândul spre manifestări tipic postmoderniste. Pe de altă parte, atitudinea conservatoare faţă de valorile morale, apelul la autoritate (vezi partea a doua care poartă titlul explicit „Autoritate şi mărturie”) şi chiar fundamentul ştiinţific solid al demersului sunt elemente recurente ale unei Weltanschauung moderne. Nu întâmplător autorii definesc transdisciplinaritatea ca „eterna dorinţă a omenirii pentru regăsirea unităţii dintru început a cunoaşterii” (p. 8).

Cărţii nu îi lipsesc abundente trimiteri bibliografice şi apelurile la alte discipline, ba chiar îi prisosesc, un lucru nepotrivit, ce-i drept, a fi spus despre o lucrare transdisciplinară. Direcţia în care considerăm că volumul lui Ioan Pop şi Otniel Vereş mai are de avansat este hotărârea de sine, stabilirea corectă a propriului său statut. Vor Elementele de semiofizică să fie o introducere atehnică în semiofizică, o carte de popularizare? Vor să fie un exemplu de aplicare la Scriptură a unei paradigme exegetice laice? Vor să fie un simplu suport de curs destinat celor cu oarecare interese sau expertize în domeniu? Prefaţa cărţii, un loc care ar fi fost potrivit pentru declaraţii de intenţie (fie şi formale), este relativ criptică. Potrivit celor două pagini incluse în introducere, statutul fundamental al Elementelor de semiofizică este acela de „dialog dintre religie şi ştiinţă, din perspectiva integrării transdisciplinare a cunoaşterii” (p.8). Credem- şi sperăm că ediţia a doua va corecta acest lucru- că este loc pentru lămuriri mai ample aici.

Revenind la transdisciplinaritate („motorul prim” al cărţii) unii îşi vor pune întrebarea legitimă dacă revendicarea acesteia prin prisma gândirii creştine nu este oarecum exclusivistă şi pernicioasă, într-un final. „Dacă gândirea creştină este prin excelenţă transdisciplinară, atunci nici cartea sa de căpătâi, Biblia, nu poate fi altfel, prin însuşi modul compunerii sale […] Scriptura nu este doar lectură, ci ascultare, comuniune, fiind şi o descriere a modului în care se intră în această comuniune”, declară autorii (p. 47) lucru care naşte cel puţin o întrebare: în ce măsură se pot aplica aceste trăsături şi gândirii religioase de altă factură decât cea creştină sau chiar celei filozofice, de exemplu? Cu alte cuvinte, punând un accent atât de mare pe latura religioasă (ce respiră prin fiecare por al cărţii, în special în partea a doua) nu se riscă pierderea interesului cititorilor din alte sfere decât aceasta?

În ciuda acribiei dovedite în tentativa de a cartografia concepte de genul „comunicării sinergice” sau „ferestrei de căutare” autorii dovedesc ceea ce, din anumite puncte de vedere pot constitui prejudecăţi, precum şi o surprinzătoare lejeritate în tratarea unui construct ca postmodernismul. Spre exemplu, poate că un citat extins dintr-un articol al lui Radu Paraschivescu (deşi pitoresc şi incitant în felul său) nu este tocmai sursa potrivită pentru o descriere fidelă a „hedonismului omului recent”. În egală măsură, a apela la anumite etichete („desfiinţarea limitelor dintre fantezie, virtual şi realitate” sau „dispariţia valorilor morale absolute din cultura noastră” – p. 68) pentru descrierea sumară a condiţiei postmoderne în lipsa oricărui fel de referinţe din titlurile clasice în acest domeniu constituie un punct sensibil în constructul argumentativ. Acelaşi paragraf consacrat postmodernismului este locul de desfăşurare al unor afirmaţii de tip categoric, care ar necesita mai multă argumentare; a susţine tranşant, de pildă, că „cu cât o persoană petrece mai mult timp pe internet, cu atât este mai depresivă, mai stresată şi mai singură” (p. 69) reprezintă un contrast nedorit faţă de atitudinea expusă în capitolul teoretic al cărţii, o simplă constatare subiectivă care ar putea la fel de bine să fie falsă sau adevărată în condiţiile lipsei vreunei trimiteri la date care să certifice acest lucru.
În mod evident, fiecare din criticile aduse mai sus Elementelor de semiofizică nu sunt critici propriu-zise ci, mai degrabă, subiecte de discuţie sau dezbatere. Din acest punct de vedere, scopul autorilor este împlinit la cote maxime. Fie că eşti, sau nu, de acord cu modul de abordare a problemei sau cu nuanţele teoriilor (în treacăt fie spus, semiofizica în calitate de model teoretic al comunicării pare o construcţie suficient de solidă pentru a deveni o parte legitimă a oricărui curs de teorii ale comunicării din universităţile româneşti – aviz specialiştilor în domeniu, în special celor laici care ar putea ignora demersul prezentat aici datorită încărcăturii sale religioase), cea mai importantă reuşită a cărţii este tocmai aceea de a te pune pe gânduri, de a stimula şi accelera circuitele neuronale, un lucru foarte rar la cărţile de specialitate de astăzi.