„Vorbirea pe şleau” ca virtute

 Parrhesia: un cuvânt cât un manual de etică „paradoxală”. În accepţiunea cea mai largă înseamnă „intimitate”. Sensul de „libertate de vorbire” este derivat. Există o parrhesia cu oamenii („francheţea”, „sinceritatea”), dar şi una cu zeii sau cu Dumnezeu. Cu acest din urmă sens, cuvântul a făcut o carieră extraordinară în literatura creştină monastică. Sfinţii, călugării înduhovniciţi se bucură de „intimitatea cu Isus”. Parrhesia înseamnă şi „îndrăzneala” de a spune ceea ce ai pe suflet. Nu e vorba de îndrăzneala impertinentă, de insolenţă, ci de o îndrăzneală harică, resimţită ca un dar special. Datorită meritelor dobândite, înduhovniciţii pot intermedia pe lângă Dumnezeu, cerându-i lucruri pe care niciun muritor de rând n-ar îndrăzni să le ceară. Obţinerea parrhesiei echivalează, practic, cu pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Lipsa de complexe a filozofului antic dinaintea personajelor atotputernice se manifestă şi prin libertatea maximă de expresie. De cele mai multe ori, replicile sunt tăioase, veninoase chiar. De pildă, „unii povestesc că regele Cresus, îmbrăcat în podoabe de tot felul, se aşeză pe tronu-i şi-l întrebă pe Solon dacă a văzut vreodată un spectacol mai frumos. «Da – fu răspunsul lui Solon – cocoşi, fazani şi păuni ; căci ei strălucesc în culori naturale, care sunt de mii de ori mai frumoase»” (DL 51).
Unul dintre înţelepţii celebri ai Antichităţii a fost Anacharsis, fratele regelui Sciţiei, născut însă din mamă grecoaică. Datorită vorbirii lui slobode s-a creat şi un proverb : „A vorbit ca un scit !” (DL I, 101). Platon nu l-a scutit, nici el, de o muştruluială „ca la carte” pe tiranul Siracuzei, Dionysios. În timpul primei sale vizite în Sicilia, filozoful a vorbit îndelung despre tiranie, susţinând că un asemenea regim nu poate avea nici o legitimare, întrucât nu urmăreşte decât interesul stăpânului. Afirmaţia l-a scos din sărite pe Dionysios, care i-a aruncat în obraz : „Vorbeşti ca un flecar bătrîn !” Platon i-a replicat pe loc : „Iar tu ca un tiran !” Replica era cât pe ce să-l coste viaţa. În ultima clipă, tiranul s-a lăsat înduplecat de rugăminţile celor din jur şi a hotărât să-şi vândă consilierul ca sclav (DL III, 18). Acelaşi Dionysios i-a poruncit odată unui alt discipol al lui Socrate, Aristip, să enunţe o doctrină filozofică. Înţeleptul i-a răspuns pe şleau : „Ar fi ridicol ca tu să afli de la mine cum să vorbeşti şi, totuşi, să mă înveţi pe mine când să vorbesc.” Replica l-a enervat atât de tare pe Dionysios, încât „l-a aşezat la coada mesei. Dar Aristip i-a replicat iarăşi : «Desigur, ai voit să cinsteşti acest loc de la coadă»” (DL II, 73).
Unul din cele mai simpatice personaje din cronica lui Diogenes Laertios, Simon din Atena (DL II, 122 123), cizmar de meserie, obişnuia să-l primească pe Socrate în modestul său atelier şi să-i noteze vorbele. Tradiţia spune că el ar fi autorul primelor „dialoguri socratice” (treizeci şi trei la număr) publicate sub titlul Dialoguri cizmăreşti. La un moment dat, Pericle a dorit să-i ofere sprijin, ca orice demagog de treabă, şi l-a invitat să intre în partidul „goşist” din Atena. Dar cizmarul Simon l-a refuzat categoric, argumentând : „Nu vreau să-mi vând libertatea de vorbire (parrhesia)” (DL, II 123).
Cinicii deţin recordul absolut la acest capitol. Exhibându-se pe ei înşişi fără jenă, jupuindu şi sufletele, ca şi trupurile, fără cruţare, ei se consideră îndrituiţi să practice aceeaşi terapie violentă şi asupra celor din jur, indiferent de prestigiul şi de anvergura lor socială. Dion Chrysostomul, un autor din secolul I p.Chr., relatează o discuţie aprinsă care a avut loc într-o însorită zi de vară, la Corint, între stăpânul lumii de atunci, Alexandru cel Mare, şi zdrenţărosul Diogene. „Dialogul” se desfăşoară, de fapt, într-un singur sens, dinspre filozof spre împărat, întrucât acesta din urmă, după un debut vijelios, este pur şi simplu anihilat. Diogene vorbeşte nestingherit până spre seară. Discursul său analizează pe îndelete trei „duhuri rele” care încearcă să pună stăpânire pe sufletul fiecărui om: duhul lăcomiei, al plăcerii/desfrânării şi al ambiţiei. După filozoful terapeut, împăratul este posedat de ultimul duh, cel mai primejdios. Alexandru nu se poate înfrâna pe sine, dar vrea să cucerească şi să ţină în frâu întreaga lume. Lucrurile trebuie remediate. Când inculpatul încearcă să se apere, înţeleptul îi taie vorba, aruncându-i în faţă adevărul gol goluţ – doar omul cumpătat poate fi regele lumii; doar cel căruia nu-i trebuie nimic are totul; doar cel lipsit de ambiţie, golit de sine însuşi, absolut liber, are dreptul să fie numit cîrmuitor. Alexandru primeşte lecţia smerit, fără să crâcnească.
Alt episod ! Dionysos stoicul povesteşte că, după bătălia de la Cheronea, Diogene e făcut prizonier şi adus în faţa lui Filip, regele învingător. Acesta îi porunceşte să spună cine este. La care Diogene răspunde neintimidat: „Un cercetător al nemăsuratei tale lăcomii.” Regele, impresionat de „îndrăzneala” (parrhesia) cinicului, îl eliberează pe loc (DL VI, 43). Provocatori din principiu, cu limba mereu slobodă, cinicii duc „libertatea de vorbire” până la injuria crasă, dar tot timpul justificată. Nimic nu este pe placul acestor cârcotaşi incurabili. Toţi compatrioţii, toţi filozofii care practică alt mod de viaţă decât al lor sunt luaţi în tărbacă, făcuţi cu ou şi cu oţet, scuipaţi în piaţa publică. Iată ce scrie Diogenes Laertios despre omonimul său din secolul al IV a.Chr.: „Se pricepea foarte bine să-i ia de sus pe ceilalţi. Numea şcoala lui Euclid o şcoală de fiere; lecţiile lui Platon o pierdere de timp, concursurile de la sărbătorile Dionysiilor mari demonstraţii pentru nebuni, iar pe demagogi servitorii mulţimii” (VI 24).
Parrhesia cinică are un caracter special. Ea corespunde perfect nudităţii, despuierii practicate în viaţa curentă de către „câini”. Diogene nu trăieşte numai ca un „câine”, ci „vorbeşte” aşijderea. El tinde să se confunde la toate nivelurile vieţii cu totemul tagmei. Întrebat odată de către Alexandru „ce fel de comportare îi atrage denumirea de câine”, el răspunde: „Mă gudur pe lîngă cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau şi-mi înfig colţii în ticăloşi” (VI, 60). Respingând nomos-ul, convenţia socială ca principiu al „umanităţii” omului şi acceptând numai „imperativele” dreptului natural, cinicii se văd obligaţi să nege până şi limbajul articulat, liantul de bază al oricărei structuri sociale. Limba este pentru ei un simplu lătrat. Dincolo de lătrat începe convenţia, exprimată, pe de o parte, prin lux, sleire, decadenţă, iar pe de altă parte, prin alienare, minciună, linguşire, lipsă de sinceritate. Şi în cazul parrhesiei cinicii merg până la limita extremă, creând un model ale cărui efecte nu s-au stins de a lungul vremii.
Lucian din Samosata (sec. II p.Chr.) ne-a lăsat o „biografie” (bios) a filozofului Demonax, pe care-l frecventase la Atena, în tinereţe. Demonax nu aparţinea unei şcoli precise: îi admira pe Socrate, pe Diogene, cinicul, şi pe Aristip. Un fel de Voltaire avant la lettre, îşi biciuia contemporanii fără milă cu verdictele sale. Iată câteva „momente” descrise de Lucian. La un moment dat atenienii l-au acuzat de blasfemie şi chiar de ateism, dat fiind că refuza să participe la sacrificiile publice şi, de asemenea, era singurul filozof neiniţiat în misterele de la Eleusis. Adus în faţa tribunalului, şi în pofida riscului pe care-l înfrunta, Demonax le-a vorbit pe şleau: nu aduce sacrificii deoarcere el consideră că zeii sunt atât de puternici încât „se pot descurca” şi fără sacrificiile lui; nu s-a iniţiat şi nici nu se va iniţia în misterele de la Eleusis din următoarea raţiune: dacă aceste mistere n-au nicio valoare, el îi va pune în gardă pe alţi concetăţeni, de dragul adevărului, aducând prejudicii zeiţei; şi invers, dacă ele sunt realmente importante, el va fi obligat să le dezvălui tuturor oamenilor, din pură filantropie, pentru ca toţi să profite de virtutea lor spirituală. Întrebat, la un moment dat, cum ar defini fericirea, Demonax a răspuns fără ezitare: „Singurul om fericit este omul liber”, definind libertatea prin lipsa fricii şi a speranţei, care se manifestă şi prin sinceritatea în vorbire. Altă dată a asistat la „cearta” absură a doi filozofi: unul putea întrebări, celălalt răspundea complet pe lângă subiect. Demonax le spune celor care-l însoţeau: „Nu vi se pare, prieteni, că unul dintre aceştia doi mulge un ţap, iar al doilea îi pune o strecurătoare dedesubt?”

Giuseppe Scarpat, Parrhesia greca, parrhesia cristiana, ed. a II-a, dezvoltată, Brescia, 2001.

• About
• Latest Posts

Cristian Bădiliţă

Website at Cristianbadilita.ro

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

• Evanghelia după Luca - September 22, 2014
• Evanghelia după Luca - November 22, 2012
• Exorcizări (12) - April 16, 2012