Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Tăcerea lui CMI

Tăcerea lui CMI

Înainte de a vorbi despre Corneliu Mihai Ionescu, mai precis ce a însemnat el pentru formarea mea şi pentru întreaga generaţie din care fac parte, mă voi referi mai întâi la „atmosfera” în care l-am cunoscut.

Am avut privilegiul, spun astăzi, în timp ce asist şi prin participare de voie, de nevoie, la prăbuşirea educaţiei în România, să intru la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, în 1994. Făceam parte din generaţia care nu a fost nevoită să „cureţe” locul unde va lucra, care nu a „triat” şi „epurat” profesorii sau disciplinele predate. Cei care erau cu doi ani mai mari ca mine au făcut acest efort; noi doar ne bucuram de elanul şi noul suflu care punea în mişcare locomotiva. Din păcate, nu cred că a luat un prea mare avânt; după nici zece ani, energia s-a şi consumat. O fi vreo caracteristică naţională această combustie instantanee a energiei libidinale! Şi astăzi mă întreb dacă am profitat la maximum de acel kairos binecuvântat.

Îmi aduc aminte cum a trebuit să facem pentru prima oară, din ’89 încoace, alegerea între trei module: filozofia teoretică, filozofia culturii şi filozofia morală şi politică. Aceste module există şi în prezent în cadrul Facultăţii de Filozofie. Am optat pentru filozofia culturii, fiind convins că această „încadrare” va acoperi o întindere cât mai mare, perfecţionându-mă atât în direcţia epistemologiei şi logicii, cât şi în cea a moralei şi politicii. Repede au început ierarhiile şi fricţiunile „intramodulare”. „Cei de la „moral-politică” sunt vai de mama lor, căci ei nu fac filozofie de fapt…” (spre ei se îndreptau toate săgeţile micilor orgolii ale celorlalţi); „cei de la teoretică sunt cei mai tari, căci îţi trebuie creier de matematician ca să înţelegi ce se petrece pe acolo, dar habar nu au cine este Derrida sau Maxim Mărturisitorul.”; „cei de la cultură sunt superficiali, fac filozofia din avion, ştiu câte puţin din fiecare autor sau domeniu, dar nimic bine…”

Clişeele respective, care nu erau chiar de ignorat, căci o undă de adevăr conţineau, mă motivau să acopăr cât mai mult din celelalte direcţii, şi am observat că mulţi făceau acelaşi lucru ca mine. Mai exact, eram prezenţi la o serie de cursuri şi seminarii din cadrul celorlalte module, iar cu timpul am început să migrăm în masă la alte facultăţi. Aşa că aveam prezenţe şi la Litere, şi la Fizică, şi la Matematică, şi la Arte Plastice sau la Limbi Clasice… Eram în căutarea direcţiei, a căii sigure de pe care să nu mai sar atât de uşor la primul parfum de logică, de filozofie orientală, de epistemologie şi să nu mai fiu/fim atras/atraşi marţi de estetică, miercuri de Gilson, joi de Kant si vineri de neuroştiinţe. Mă consola enorm ideea lui Noica după care filozoful adevărat trece dintr-o pasiune într-alta, preocupat de estetică într-o perioadă, apoi de geometrie altă dată, şi aşa mai departe, călătorind la nesfârşit printre „manifestările spiritului”. Simţeam cum aceste călătorii devin, de fapt, un mod de a fi; or, acest lucru este o sabie cu două tăişuri. Vedeam că superficialitatea se măreşte, dar „starea de filozofie” sau ceea ce îmi imaginam că acest lucru ar fi, capătă contur.

Se spune că în Tibet călugării budişti nu stau prea mult într-un loc, mereu fiind nevoiţi să călătorească în alte ţinuturi pentru a nu se ataşa de ceva, ataşamentul conducând la suferinţă, după cum este bine cunoscut. Sub aburii acestor idei acţionam în acele timpuri. Filozofia se instituia mai mult ca o stare, o stare de călătorie – dar verificam tot timpul dacă mai sunt întreg, dacă mai sunt „filozof”. Foloseam foarte des astfel de noţiuni în care credeam şi cu care îmi imaginam că mă identific. De fiecare dată când întâlneam acest motiv al călătorului sau al drumului (der Weg al lui Heidegger, de exemplu) îmi imaginam că sunt pe drumul cel bun. Începusem chiar să uit de filozofie în sensul că nu mai conştientizam efectiv că fac aşa ceva. Dar mai aveam cale lungă până a mă simţi pe o cale.

cmi

CMI îl citează pe Pascal, în Cercul lui Hermes, cu un mic pasaj care a jucat rolul de catalizator al declanşării acţiunii filozofice: „Adevărata elocinţă nu ţine seama de elocinţă, adevărata morală nu ţine seama de morală […] A nu ţine seama de filozofie înseamnă a filozofa cu adevărat.” 1 Este vorba, aşadar, şi de un proces de vidare a orgoliului. Iată un prim lucru pe care l-am învăţat de la CMI.

Dar cum am ajuns la CMI şi ce a însemnat pentru formarea mea ulterioară?

Eram în acel timp foarte preocupat să vizitez, aşa cum am spus, multe cursuri şi mai ales multe „personalităţi” – ca să nu le spun vip-uri. Mulţi mergeau pe principiul: „Nu am auzit de el, deci nu mă duc să îl ascult.” Nu am adoptat, din fericire, acest principiu şi astfel am dat peste CMI. Într-o zi, un coleg, cu care mergeam adesea la diferite cursuri „exotice”, îmi spune: „Vino să vezi ceva nemaipomenit” şi mă introduce la cursul Arheologia conceptelor filozofice.

Văd şi astăzi banca în care stăteam, sala plină până la refuz, chipurile celor din jur, care erau străbătute fie de fiori, fie de extaze sau pseudo-extaze induse de aparenţa înţelegerii unei idei expuse. CMI se plimba tot timpul în faţa clasei, îşi însoţea ideile de mişcări ultracalculate, iar din când în când se ducea la tablă să scrie sau să caligrafieze o mică schemă. Nu pot explica de ce şi cum, mai ales, acea prezenţă a dat naştere în mine unui fior pe care nu îl mai trăisem până atunci. În pauză, toată lumea se plimba pe holuri fără să scoată un sunet, toţi erau cufundaţi în interior, frământaţi sau tulburaţi de anumite lucruri auzite, care cu siguranţă îi atingeau în centrul lor. Îmi spuneam: „Da, aceasta este cu adevărat imaginea de filozof! Este conştiinţă peste tot şi în fiecare moment. Nimic nu este lăsat la întâmplare, cel mai mic gest este trăit la maxim în nesemnificaţia lui căpătând mii de sensuri, gândirea se exersează continuu, fără pauze inutile. Aşa trebuie trăită viaţă, asta înseamnă să fii filozof.”

Înainte de curs auzeam în jurul meu mici glume despre faptul că profesorul ce urma să intre în clasă este homosexual. Eram, aşadar, înştiinţat despre bârfa zilei, pus în „gardă”. Eram curios să văd cum arată un astfel de profesor. Cu cât timpul trecea, cu atât mă convingeam mai tare că nu este deloc vorba de aşa ceva. După mulţi ani m-am convins că intuiţia de atunci fusese cea corectă; iar legendele despre CMI şi apartenenţa sa la diferite orientări şi societăţi secrete nu erau decât nevoi sociale de a încadra un om. Atunci când nu ai habar de unde „să apuci” pe cineva, îl bagi cu forţa într-o „categorie”. „Are şi el slăbiciunile lui” – aşa sună propoziţia care linişteşte spiritul celui care are ameţeli când priveşte un hău sau un vârf de munte. Dacă aşa mi-a apărut CMI în primele momente când l-am cunoscut, pot spune că după paisprezece ani nu pot schimba nicio iotă din cele percepute în primele momente. Insist, aşadar, pe acest lucru în legătură cu CMI.

Nu pot spune că am învăţat o tehnică anume de lucru, în sensul strict pedagogic al cuvântului. Sau am învăţat şi aceasta, dar nu este vorba de aşa ceva în primul rând. Dacă aş fi pus în situaţia de a da un titlu prin care să punctez esenţa învăţăturii lui CMI, atunci aş spune: mi-am însuşit o parte din tăcerea lui CMI. Este o tăcere, nu mai multe tăceri, aşa cum vorbeşte chiar el despre Lorrain, pentru că îmi apare ca un întreg închegat, care se nuanţează şi se desface în mii de părţi, dar care se simt ca fiind ţinute laolaltă. Ce înţeleg prin această tăcere? Exerciţiul filozofic nu se predă, ci se observă la un maestru – se „fură meseria” -, ţine, aşadar, mai mult de un savoir faire care implică şi un savoir voir (vorba lui Brâncuşi, „priviţi până veţi vedea!”).

Tehnica de lucru ţine de o rutină care conduce, bineînţeles, la anumite rezultate. Dar aceste rezultate ţin într-o oarecare măsură de cantitativ. Ceea ce am învăţat de la CMI este în primul rând ceea ce am putut vedea în el. Or, gândul mă poartă spre acest cuvânt: tăcere. Există o inflaţie de cuvinte când CMI vorbeşte, o inflaţie de informaţie spusă cu o voce calculată anume să se moduleze după sensuri (face o sonopoetică), şi prin această abundenţă produce, de fapt, efectul unui tăceri. Are şi ea zgomotele, tropotele ei această linişte. Întreg exerciţiul filozofic se priveşte aşadar ca mişcare, ca joc al tăcerii. Or, când se analizează liniştea, trebuie să fii atent la detalii, la cele mai mici mişcări ale spiritului care încearcă să se pună într-un concept sau altul. Şi astfel, cuvintele devin altceva decât ceea ce sunt, se transformă unele într-altele, nu după legi lingvistice – mecanice într-o oarecare măsură – ci hermeneutice, în care sensul este trecut prin trăirea şi jocul spiritului.

Îmi aduc aminte de un curs pe care CMI îl ţinea acum câţiva ani la Facultatea de Litere. Sala era destul de goală, iar participanţii, după cum se plângea dânsul, făceau ca golul să se mărească, căci păreau absenţi sau dezinteresaţi. Vorbea pentru sine, ca de fiecare dată, şi cu cât timpul trecea, parcă din ce în ce mai mult se izola de exterior. Cum să nu te ducă oare gândul la un exerciţiu spiritual, în care călugărul nu predă, ci arată cum se poate cădea în extaz, iar privindu-l doar, ca în hipnoză, te duce cu sine pentru câteva momente acolo unde nici nu ai fi crezut vreodată că poţi ajunge. Cum altfel să explic liniştea care se lasă după fiecare curs al lui CMI, sau cum să explic meditaţia la care te invită când, în pauză, mergi să îţi iei o cafea, dar eşti, de fapt, absent, căci efectul drogului CMI nu s-a stins?

Aveam lângă mine, la un curs despre Michelangelo, un student care asculta un periplu al gândului care trecea de la degetele lui Adam întretăindu-se cu ale lui Dumnezeu-Tatăl, pe plafonul Capelei Sixtine, la purgatoriul lui Dante, şi ajungând la logosul divin şi logosul uman din Opusculele lui Thomas d’Aquino. Din când în când studentul mă privea tresărind, dând pe dinafară parcă. În momentul când privirile ni se încrucişară, izbucni: „Eu am făcut facultatea de teologie, dar acum ascult cel mai interesant curs de teologie din viaţa mea.” Revin, aşadar, la această tăcere care se învaţă altfel decât prin informare, se învaţă prin inducţie şi seducţie. De la CMI am învăţat că în spatele unei tehnici de lucru cu textul, fie de explicare, de înţelegere a acestuia şi apoi de scriere într-o anumită manieră, se află un complex de dinamici interne, la care trebuie tot timpul să fim atenţi.

Tehnica este vârful icebergului, este energia manifestată, cum ar spune dumnealui. Acest lucru se poate învăţa mecanic, dacă ai anumite aptitudini. Dar ceea ce este în spatele acestui techné ţine de tăcere, de artă, joc intern. Or, acea linişte doar se vede şi se însuşeşte în măsura în care ni se lămureşte. CMI nu m-a învăţat ceva anume, în sensul că „m-a informat în legătură cu ceva”, ci mi-a lămurit anumite lucruri. Este un proces mai mult alchimic. Sensul unui text sacru se lămureşte în mintea celui care se raportează la el. Între lămurire şi lamură este o relaţie bine stabilită la un anumit nivel de înţelegere. Lamura este arborele aurifer care se separă de zgură în procesul metalurgic-alchimic.

O carte trebuie să te lămurească, iar procesul este repetitiv. Cartea nu este făcută pentru a fi citită, ci recitită – iar acest lucru l-am simţit în deplinătatea sa începând cu Cercul lui Hermes. Este un exemplu de carte care te invită să fie lămurită, nicidecum să îţi aducă informaţii, cunoştinţe pe care mai apoi să le transmiţi.

Există chei care deschid drumul spre diferite sensuri sau astfel de lămuriri. Într-un cuvânt, ceea ce consider că CMI m-a învăţat a fost o exersare a atenţiei la detaliu. Atenţia este cheia de intrare în spaţiul acesta interior, anterior oricăror construcţii academice, purtând patetic numele de „filozofii”. Nu de puţine ori m-am simţit, păstrând modestia implicită, în faţa lui CMI care îmi spunea parcă: „C’est que tu es encore jeune, Socrate, […] et la philosophie ne s’est pas encore emparée de toi, comme elle le fera, j’en suis sûr, quand tu ne mépriseras plus aucune de ces choses.” 2 Este vorba, după cum se ştie, de interesul pe care ar trebui să îl acordăm şi unor idei precum noroiul, unghiile, părul, celor nesemnificative într-un cuvânt. Nu trebuie neglijat nimic, atenţia trebuie orientată mereu asupra a tot, de la cum te mişti până la cum şi ce anume citeşti şi, mai ales, la ceea ce faci tu cu cele lămurite astfel, prin exerciţiu. Acesta este unul din lucrurile pe care le-am învăţat de la CMI.
O altă cheie de lămurire pe care am sesizat-o la un moment dat, ulterior chiar CMI atrăgându-mi atenţia direct, este aceea a ordinii în care se construieşte gândul. Această formulă ar putea suna destul de complicat. Este vorba, de fapt, de o ordonare a vieţii care nu începe şi nu trebuie să înceapă din exterior pentru a vedea efectele obiectelor asupra noastră, stârnindu-ne dorinţele, patosul, atracţiile irezistibile.

Există, după cum identific eu, două domenii care sunt strâns legate pentru CMI: alchimia şi muzica. Ambele expun ordinea internă în prelungirea celei exterioare. Sunt precum vălul lui Isis, conţin în sine şi cheia şi perdeaua care ascunde esenţa. Nu văd la dânsul că ar fi distincţii prea mari între muzică şi alchimie. Sunt sisteme de referinţă, iar metodele ambelor se suprapun în mare parte.

Cărţile trebuie citite precum partiturile (fiind atent la detalii, la „pauze”, la timpul discret al anumitor ornamente…), urmărind cu atenţie tema care vine şi revine în diferite momente, apoi întreg acest proces lămurit, se foloseşte într-o alchimie internă pentru a ajuta la o purificare sau alta. Iar partiturile, la rândul lor, trebuie citite precum cărţile – numai că în acest caz nu vei mai pune cuvintele in voce. Aici şi acum asculţi şi taci, altfel nu înţelegi nimic – a gândi în concepte în timp ce asculţi înseamnă să alterezi esenţele. De fapt, nu mai există cuvinte nici in mente, ci doar in re. Gândirea are şi astfel de dimensiuni şi aptitudini – lucrează direct cu un logos al lucrului, al sunetului în acest caz. Iar aceste prelungiri între muzică şi alchimie se preiau complet în liniştea gesturilor şi acţiunilor de zi cu zi ale vieţii.

CMI vorbeşte despre o muţenie a picturii şi a pictorilor, când se referă de exemplu la acelaşi Lorrain. Dar acest unghi de vedere aparţine prin excelenţă muzicii. El pare că priveşte cu mijloace auditive de tip muzical-alchimic atât pictura, cât şi limbajul în general, căci exterioritatea dată de imaginile vizuale – sau de concepte – trece parcă în proximitatea, în interioritatea afectivă de tip muzical. Totul devine în acest fel o preluare „muzicală” internă, calculată perfect după ritmuri precise, şi astfel întreaga fiinţă se aşează pe calea unei filozofii de viaţă (în sensul grecesc antic), în care nimic nu e lăsat la întâmplare, ci totul devine o armonie inefabilă.

Îmi imaginez că el a practicat acest lucru întreaga viaţă. CMI mi-a atras atenţia asupra acestei idei pe care o prezintă într-o prefaţă: „În palimpsestul astfel întors asupră-şi, în chip de criptă şi relicvariu, păstrez încă urmele unei adolescenţe însingurate şi laborioase, strategic prelungite în chip estetic (La ce bun cărturarii în vremuri de secetă?) şi semnele unei gemelarităţi frânte în clipa în care simpla şi prea omeneasca iluzie se întrupa în fantasma unei comuniuni indiscernabile.”  3

Iată, aşadar, câteva din formele tăcerii lui CMI.


1  Cornel Mihai Ionescu – Cercul lui Hermes, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p. 16.
2  Platon – Parmenide, 130c- 131b.
3  Cornel Mihai Ionescu – Cercul lui Hermes, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1998, p. 8. (sublinierea ne aparţine)

Latest posts by Pompiliu Alexandru (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *