Cum să te îndrăgosteşti de Eminescu?

Nu cred ca va fi fost prezent cineva în publicul mesei rotunde din 14 ianuarie  de la Muzeul literaturii române şi apoi, a doua zi, în aula Academiei Române,
care să nu fi simţit mirosul dulceag amărui al pesimismului acuzator (pentru că despre asta este vorba), faţă de mai tinerele generaţii care „şi-au pierdut interesul”, „nu ştiu să guste”, „nu le interesează”, ba chiar „dispreţuiesc” opera „poetului naţional”.

Aceste acuzaţii pornesc, desigur, dintr-o profundă, autentică dezamăgire a celor pentru care Eminescu a fost şi rămâne singurul poet citit şi ştiut pe de rost, invocat în tot şi în toate, uneori chiar şi acolo unde nu-şi are rostul. Din discuţiile care au avut loc în cele două zile de aniversare am constatat însă câteva invariabile care, coroborate, ar putea oferi o imagine de ansamblu reprezentativă a „momentului Eminescu” aşa cum este el trăit astăzi.

La întrebarea provocatoare sub auspiciul căreia s-au desfăşurat aceste evenimente Este Eminescu poet naţional? aşteptam din partea invitaţilor răspunsuri pe măsură, precum şi consideraţii încărcate de sens, repropuneri ale operei eminesciene într-un nou context şi, evident, în perpetuă schimbare, într-o lume în care dihotomia naţional/universal se diluează, iar simbolurile îmbracă noi sensuri. Răspunsuri nu am aflat, dat fiind că semnul de întrebare era strict decorativ. M-a îmbogăţit, desigur, contribuţia prof. Gisèle Vanhese de la Universitatea din Calabria şi cea a amfitrionului evenimentului, prof. Eugen Simion, la care s-a adăugat, din noua generaţie de critici, vocea lui Daniel Cristea-Enache, care şi-a concentrat o parte din discurs asupra „hiperosanatei” şi ipocritei „intraductibilităţi” a operei poetului naţional, ale cărei vremi, iată, încep să apună, preconizând poate în chip phoenixian un nou început eminescian în interiorul şi în afara spaţiului românesc.

Cert este că imaginarul românesc colectiv este încă bântuit de fantoma „intraductibilităţii” lui Eminescu. De-a lungul istoriei secolului trecut, din motive aparent literare, dar în substrat de autoreprezentare, şi poate şi politice, cărturarii români, ale căror bune intenţii nu pot fi puse la îndoială, s-au angajat într-un dublu efort: de ridicare de monumente materiale şi spirituale poetului naţional, pe de o parte (gest justificat şi de înţeles, de altfel, dat fiind contextul istoric), dar şi de izolare, pe de altă parte, sub pretextul pseudoreligios al „neîntinării” operei şi limbii marelui poet, faţă de circuitul valorilor universale, prin descurajarea sistematică a eforturilor de traducere şi de propunere a operei lui Eminescu în zone de studiu situate dincolo de hotarul patriei. Acest fapt rămâne de neînţeles, cu atât mai mult cu cât se suprapune peste cel dintâi. Şi iată că nu s-a ajuns departe cu această politică culturală: postulata „intraductibilitate” a lui Eminescu face ca, astăzi, în timp ce în spaţiul european se cunosc scriitorii/poeţii reprezentativi ai altor naţiuni, dinspre România vocea lui Eminescu să apară ca fragilă, minoră, şi chiar mai puţin cunoscută decât ai altor artişti români, foarte buni, dar nu şi „naţionali”…
Un alt semn de mirare în legătură cu opera lui Eminescu este alegerea textelor considerate reprezentative şi vehiculate obsesiv, ad nauseam. Versurile poetului naţional, evident, plac urechii româneşti, mai mult prin muzicalitatea lor – aspect, de altfel, important –, dar în mod acritic şi deseori pur şi simplu fără a fi pătrunse de vreo sclipire reflexivă şi de înţelegere a sensului. Astfel, nu ne mirăm că în aceste zile nu s-a spus mai nimic despre poezia filozofică şi că în continuare sunt invocate cu precădere poeziile arhicunoscute şi care ne leagănă somnul minţii, Somnoroase păsărele, De-aş avea…, Revedere, Sara pe deal şi încă vreo câteva, care oricum nu depăşesc zece titluri. Consider că poetul „naţional”, dacă naţional este, trebuie să fie actualizat de la o generaţie la alta nu prin exagerată adulaţie al cărei efect este doar demonetizarea, cât printr-o redescoperire neobosită a sensurilor textelor celor mai cunoscute şi a punerii în valoare a celor pe care gusturile şi moravurile de la un moment ale unei societăţi le-a trecut cu vederea. Dacă Doina, spre exemplu, ar putea să nu mai fie de actualitate astăzi, nu există nicio îndoială că alte texte eminesciene vor ieşi la suprafaţă, din uitarea pe care aceleaşi gusturi contextuale le-au scufundat.

Să ne imaginăm un Eminescu-spirală care se întinde înspre tării atemporal printr-o flexibilă şi ingenioasă întrepătrundere a intenţiei textului cu cea a autorului şi, foarte importantă, cu a cititorului. Rediscutarea continuă a poeziei, prozei, dar şi publicisticii eminesciene ca opera aperta à la Umberto Eco ar putea fi soluţia unei pax universalis sincronice şi diacronice în spaţiul cultural românesc.

Eminescu va fi citit şi iubit în mod spontan prin alegere şi confirmare cotidiană, nu pentru că „bunul simţ naţional” (dacă aşa ceva există!) şi înaltele foruri de cultură o impun. Reproşul nu serveşte cauzei, ci deschide un abis de comunicare intergeneraţională. În acelaşi timp, ideea de poet naţional nu trebuie să sufoce prin hipertrofie noile tendinţe. Abia atunci apare reflexul de apărare şi de refuz. Eminescu-contemporan înseamnă redescoperire continuă şi trăire în actualitate. Aerul vetust şi elogiul gonflat nu ajută cititorul, oricare ar fi el, să se apropie de „marele, gigantescul, colosalul poet nepereche” şi deci potenţialmente inhibant.

Să fie acesta motivul pentru care astăzi mai degrabă se îndrăgosteşte un tânăr străin de poezia, fie ea şi în traducere, a „intraductibilului” poet naţional român, decât un tânăr conaţional, aşa cum mai degrabă ar putea să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogătaş în rai? Şi atunci, ce-i de făcut?

Imagine:Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870, Sursa Wikkicomms

Imagine: