Porunca noului Decalog: „Să transformăm bisericile în discoteci!”

Am citit cu perplexitate un articol preluat de site-ul www.liternet.ro, pe care-l consult destul de des şi pentru care nutream o constantă simpatie. Înţeleg că oricine poate scrie orice. Chiar mă gîndeam azi, după ce am văzut un autobuz tapetat cu versete din Biblie, creştin fiind, că n-aş renunţa la libertatea de exprimare chiar dacă la următoarea staţie aş vedea un autobuz tapetat cu versete din Coran. Şi totuşi…

Există o literatură de frondă, de tupeu, o poezie contemporană care ar intra în mare criză de inspiraţie dacă orificiile corpului omenesc ar fi mai puţine şi zoaiele, balele şi alte lichide ar lipsi. Înjurătura şi sictireala, denumirile organelor genitale prezente în limbajul băieţilor de cartier devin literatură „cultă”, roman „cult”, nici mai mult nici mai puţin decît … „POEZIE”.
Fraze de-o banalitate înfiorătoare, rostite de orice ingineraş submediocru, între o cafea şi un şpriţ de terasă ieftină într-o fugă de la întreprindere sunt omologate drept gîndire liberă şi culmea tîmpirii colective este faptul că persoane cu o licenţă în litere şi ceva articolaşe bune prin ziarele de provincie fac temenele la fiecare bufniţă care iese din gura aurită a unor minţi pornofile sau puternic zdruncinate de droguri.
Am stat şi am citit rînd cu rînd interviul din Adevărul zis literar şi artistic (reprodus, cum spuneam, de Liternet) şi m-am dat de ceasul după-amiezii să văd unde-i adîncimea. Am prieteni şi comentatori pe blogul personal care pot să facă jocuri de cuvinte şi calambururi mai isteţe şi mai inspirate decît acest autor de „romane”. O altă mirare mi-este să văd cît de jos au ajuns standardele editurilor româneşti în traducerea şi publicarea unor asemenea produse. Dacă am încerca să căutăm standardele după care se face selecţia pentru publicare şi traducere, am da cu uşurinţă de petrol. Asta cere publicul? Da, sigur, cele mai vizitate site-uri sînt cele pornografice. Ce-i nou? Dar de aici şi pînă la gomorizarea rafturilor de librării ar fi trebuit să fie un pic de distanţă.
Vă rog să îmi explicaţi cum se poate pune în aceeaşi frază „Adevărul literar şi artistic”, „roman cult”, „noua Biblie” a societăţii contemporane şi ceea ce urmează să citiţi. Foarte interesantă viaţa acestui Irvine Welsh, dar, din toată viaţa asta de roman, chiar numai atîta învăţătură şi observaţii de viaţă se pot trage şi face?
Iată portretul:
Irvine Welsh are 52 de ani şi este unul dintre cei mai importanţi autori scoţieni ai momentului. Atipic, Welsh a aplicat de-a lungul timpului o deviză unică, fiind convins că în viaţă – la fel ca în literatură – singura regulă e să nu urmezi nicio regulă. A renunţat la şcoală la vîrsta de 16 ani, apoi a lucrat ca muncitor. A cochetat însă şi cu muzica, fiind un adept al mişcării punk din anii 1970, apoi a cîntat în cîteva trupe rock. A devenit celebru şi aclamat internaţional în 1993, cînd, renunţînd la toate celelalte pasiuni, s-a apucat de scris şi a publicat primul roman, Trainspotting, o carte puternică despre subcultura drogurilor. O realitate pe care Welsh o gustase pe propria piele, fiind vreme de ani buni dependent de heroină, la fel ca majoritatea personajelor sale. Romanul a ajuns un fenomen, a fost reeditat de peste zece ori, iar în 1996 a fost ecranizat în regia lui Danny Boyle. Welsh a mai publicat: Jeg, Porno, Dacă ţi-a plăcut şcoala, munca o să-ţi placă şi mai mult. Scrierile sale sunt dominate de dependenţă, fotbal, realităţi crude, umor negru şi, mai ales, de nonconformism. Volumul de povestiri Varză reîncălzită este o înşiruire ironică de întîmplări aproape suprarealiste, care, oricît de extreme, nu reuşesc totuşi să tulbure ordinea banală a lumii.
De ce reacţii etichetate drept „maliţioase” din interiorul lumii literare? Lumea literară trebuie să se lobotomizeze neapărat ca să înţeleagă adîncimile de hău ale unor bieţi tineri pierduţi în între linguriţele pe care se prăjesc droguri? O călătorie prin cartierele măginaşe ale Bucureştiului, cu puţin talent în descripţie oferă tot atît de mult material literar precum reuşeşte să adune scriitorul documentat la locul faptei, dar… merită?
Încerc să înţeleg de ce un critic numeşte Trainspotting „Noua Biblie”, citesc şi recitesc cu toate radarele exegetice pornite şi cu senzorii hermenutici daţi la maxim şi tot nu pricep ce-i atît de spectaculos şi demn de pus la temelia „noii societăţi” cu fraze care sună astfel: „Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online.” Adînc. Exact cît o baltă din Ferentari. Dar asta nu-i nimic. Îndemnul noului Nietzsche este să „transformăm bisericile în discoteci”, nici mai mult nici mai puţin. Dar s-a întîmplat deja. Am văzut cu ochii mei. Este desuet „contimporanul” nostru. E în urmă şi cu totul demodat. S-a întîmplat şi se întîmplă de ani buni într-o formă sau alta. Unele biserici sînt transformate de creştinii înşişi în discoteci fără să vrea asta, altele sînt dezafectate şi s-au transformat în depozite sau galerii de artă „modernă”, expoziţii de fotografie cu nuduri din belşug presărate între altar şi pronaos.
Nu trebuie să vină niciun revoluţionar mediocru la expresie şi tocit la gîndire, antrenat la scris în măcelării, ca să ne spună ce avem de făcut; ne facem singuri rău, nu trebuie să vină niciun revoluţionar cu vene înţepate ca să ne scrie înjurăturile pe hîrtie. Salvaţi copacii! Putem şi singuri!
Senzaţia pe care ţi-o oferă asemenea texte este echivalentă cu admiraţia pentru turnuleţele unui excrement învechit. Ah, nu mă îndoiesc că există şi astfel de plăceri pentru unii şi acum chiar nu am nicio îndoială că şi în in-cultura românească se găsesc cîţiva frustraţi şi complexaţi care sînt gata să lingă orice talpă pentru un pic de vizibilitate obţinută prin molipsire şi contaminare cu celebritatea marelui autor.Văd rostul cathartic al scrisului pentru un astfel de personaj. Da, pot pricepe că omul îşi pune pe hîrtie trăirile şi modul în care s-a afundat în cele mai adînci gropi mocirloase, dar acest fel de cugetări şi naraţiuni nu sînt vrednice de mai mult de un blog simpatic, nicicum de statutul de roman.
Iată exemple din hăul gîndirii promovate de editurile şi ziarele noastre:
„Cele zece porunci ale secolului XXI, după Irvine Welsh
1. Lăsaţi cartierele să bubuie de petreceri. Îmi place propriul meu ipod, dar vreau să aflu ce ascultă ceilalţi şi vreau s-o aflu din stradă, nu online.
2. Nu lăsaţi pe nimeni să intre în biserică decît dacă a făcut sex de dimineaţă.
3. De fapt, hai să transformăm toate bisericile în discoteci.
4. Nu votaţi dacă partidul, sau candidatul, respectiv nu vă reprezintă.
5. Susţineţi clubul de fotbal Hibernian şi mergeţi în pelerinaj anual la ei acasă.
6. Aveţi încredere în Yogi.
7. Nu alegeţi niciodată pe cineva care are peste treizeci de ani într-o funcţie publică.
8. Trimiteţi obezii să muncească în agricultura Lumii a Treia pentru vreo două boluri de orez pe zi şi cîteva legume.
9. Rebotezaţi locurile plictisitoare. De exemplu, Lacul Michigan – „Cel Mare”, ar putea să se cheme… Lacul Cerînjeştibă Fasolea.
10. Amendaţi pe loc indivizii care poartă genul ăla de încălţăminte în care doar ce-ţi bagi picioarele, fără alte mecanisme de închidere.”
Pe ce se duc banii miliardarilor noştri „care susţin cultura”!