Pustia

RISIPA

8. (Cînd vorbesc despre moarte)

Cînd vorbesc despre moarte, vorbesc despre viaţa mea ca despre o femeie pe care am văzut-o de o mie de ori, nu despre alta pe care o întîlneşti o singură dată şi nu o vezi – stau cu ea pe genunchi şi mă urăşte, nu-mi spune asta, dar simt cum stau roiuri-roiuri cuvintele pe buzele ei, fluturi plini de scame ca înjurăturile care-ţi călăresc gîndurile obscene cînd stai în biserică şi asculţi liturghia –, vorbesc despre asta continuu, să ştiu că femeile care au nevoie de mine o urăsc şi o ţin departe de casele în care ele fac din viaţă chiar trupul meu pe care-l acoperă cu flori ca pe morminte cînd vine primăvara şi eu intru în cîrciumă să uit de toate înjurăturile lumii – viaţa cu ea nu e deloc un paradis, iadul îţi curge prin vene plin de bune intenţii, cea mai mică zgîrietură face din pielea ta un izvoraş din care se adapă nesătulă, de acolo de pe genunchii tăi în care cazi să-l ascunzi pe Dumnezeu în numele tău de pe cruce – despre viaţă îmi este greu să vorbesc, e cît o clipită pe care n-o poţi cuprinde în vorbe aruncate la întîmplare în gura lumii care tocmai se deschide ca o cîrciumă dimineaţa în care încap toţi în acelaşi mormînt.

9. (Discursul firului de iarbă)

Am tăcut mai tot timpul cînd trebuia să vorbesc, cînd trebuia să tac, aveam gura plină de cuvinte care roiau pe la urechile celor din jur ca în cuiburi vrăbiile cînd au ciocurile pline de omizi; de fapt, nu ştiu dacă a fost chiar aşa sau casele în care am trăit erau locuite de căpcăuni care aveau legile lor în care eu nu aveam loc – cînd ridicam ochii, peste ei cădea o pală de întuneric plină de stele, de o mie de ori mi-a fost retezată mîna cu care am încercat să vorbesc cu gesturile mele; nu, nu era voie, numai ale lor erau valabile – nici nu mai ştiu dacă eu sau altul a trăit în acele case din care acum nu iese nimeni, deşi de acolo, în urechile mele, se cuibăresc gemete aşa cum gemeam eu sub presiunea pumnilor în gură – acum, cînd ar trebui să vorbesc, în cerul gurii vorbele se rostogolesc ca nişte arlechini plini de panglici multicolore, după prima sorbitură, se aude un zgomot adînc, ca sughiţurile pline de pofte în faţa vitrinele din care nu puteam lua nimic – cel din oglindă îmi dă peste mînă, cînd ne vom întîlni, vom avea timp să sporovăim toate tăcerile într-una singură – o cocoaşă imensă îmi acoperă spinarea de pe care o mie de toboşari vestesc discursul firului de iarbă.

10. (Despre Singurătate)

De la o vreme, singurătatea nu mai are puterea femeii care te părăseşte, e ca o căţeluşă de casă, slobodă prin curte, pe unde îşi lasă lesturile pe care şi le amuşină ori de cîte ori le regăseşte, le face grămezi, le ascunde, să nu se rătăcească, nici măcar nu mai latră, se gudură la picioarele tale, să nu o uiţi pe afară, să o iei cu tine în casă, să o aşezi în pat, e leneşă, pute, în timp ce tu, obişnuit cu ea, aproape că nu o mai simţi, închizi şi deschizi uşa, aprinzi şi stingi lumina, îţi bei ceaiul, citeşti, ochii tăi sunt duşi departe, să nu se mai întoarcă aici, dar cînd îi deschizi, te bucuri, scheauni şi tu de plăcere şi te întinzi în pielea ta ca într-a nimănui, chiar nu mai contează cîtuşi de puţin că te-a înghiţit şi te morsoacă în fălcile ei, cînd o ţii de lesă prin oraş, toţi se uită peste umerii tăi la ea, o admiră, îi întind cîte un os rupt din trupul tău, o mîngîie pe frunte, îi ciufulesc urechile, pe tine nu te văd, te doare-n cot, e singura durere ce nu mai contează de la o vreme, e aşa ca o radiografie prin care-ţi priveşti coastele după care ţi-ai ţinut încarcerat sufletul o viaţă – în curînd va fi liber şi nu mai contează dacă ţie-ţi mai pasă sau nu.