Cu praştia după îngeri şi îngeriţe…

Cu adevărat mici erezii în noua carte a lui Cristian Bădiliţă, ale cărui versuri nu încetează să ne surprindă, chiar şi atunci când e vorba de o privire retrospectivă asupra creaţiei sale poetice. Intuim hiperactivitatea talentului, dar şi latura lucidă, nu doar ludică, a fiecărui vers „ţiplat” parcă, imediat ce a fost zămislit. O poezie „guralivă”, de un şarm greu de egalat, în faţa căreia nu poţi cădea pur şi simplu în extaz comod, ci trebuie să te ţii bine, înainte să te dărâme în rostogolirea ei tumultoasă înspre un final incert.

Volumul de faţă, Cartea micilor erezii, mirosind încă a cerneala tipografică a editurii Galaxia Gutenberg, e o amenajare a livezii po(i)etice, în care Bădiliţă a recuperat, ajustat, reorganizat şi redistribuit în formă originală cititorului său, cuvinte vechi în haină nouă, poezii noi în slovă cu patina unui pseudo timp, care la Bădiliţă pare că nu mai trece… Oare cine spunea că timpul trece repede?

O particularitate a poeziei lui Bădiliţă şi care îi contradistinge opera este naturaleţea cu care naşte şi nu face lumi, dar şi distruge altele cu uşurinta prestidigitatorului. Suprapunerea de planuri, de idei şi de cuvinte aparţinând unor zone diferite, adesea contrastante, provoacă şi supune cititorul la cantităţi însemnate de tensiune şi, în acelaşi timp, induce la flagrant delict de jovialitate a spiritului, într-un fel de „terorism poetic” sui-generis. Nimic mai simplu şi mai delicios pentru poet decât să-şi răscolească spectatorul, să îi intuiască mai întâi mirarea, apoi scandalizarea şi, în final, revolta, dar şi slăbiciunea în faţa textului provocator de dulci suferinţi, pe care nu reuşeşte să-l abandoneze nici în ruptul capului. „Repede vărsătoriu de sânge”, Bădiliţă nu-şi iartă cititorul fidel, care îi „cere” încontinuu, cum sugerează fiecare cuvânt şi fiecare rimă în parte, nimic mai mult decât perfecţiune, unduitoare muze şi reînnoită inspiraţie. La toate aceste solicitări, poetul răspunde aparent fără efort, dar cu preţul capului „iubitului cetitor”, ghilotinat între corzile harfei poeticeşti.

Titlul volumului, transparent pentru mai vechii cunoscători ai operei lui Badiliţa, este o avertizare. Poetul-monah, neobosit, dar şi neostoit căutător de sacru în inima profanului, devine în acest volum substanţa opusă sieşi – poet-Zburător. Astfel, chiar şi cititorul cel mai fidel poate cădea lesne în cursa aparentei „erezii”. Descoperă cu uimire şi se complace în poezia pătimaşă, carnală, spontană şi surprinzătoare manifestare a şlefuitorului de pietre filozofale, aparentă îndepărtare de „norma” cu care s-a obişnuit. Prin revărsarea fără oprelişti a tumultului stărilor celor mai intense, cititorul întredeschide cu mâna poetului însuşi porţi nebănuite, serveşte fructe rare şi adesea interzise aflate pe vârful ramurilor arborelui artistic. Există trei astfel de ramuri care se desprind din trunchiul acestui volum, intitulate Iubirile postume, Cu praştia după îngeri, Patimile după Catul, (răs)tălmăciri originale.

Prolegomen indirect, primul poem introduce în aceasta lume a micilor erezii artistice: „Toamna-mi culeg păcatele de peste an / le aşez în faţa mea pe birou / le privesc un minut în ochi / (adânc jenat) / şi le iert…” (Plagiat) „Păcatele” încep a se înşirui lesne unul după altul, mărgăritare cu sclipiri de nebunie şi plăcere, dănţuitoare în jocul cu mărgele de sticlă, după cum ne propune să privim încă din Prefaţă, criticul Alex. Ştefănescu. Peisajul este înadins deflorat, sexualizat şi chiar profanat, în gesturi simbolice, echilibristică fină pe muchia dintre păcătuire şi sublim. „Un sân de îngeriţă / blondă / înţeapă cerul ― / vezi turla aceea / sub care / sufletele păcătoşilor / miros / a must / de primăvară?” (Pastel). Geografia relaţiilor intime este şi ea aşezată într-o perspectivă a simţurilor hipertrofice ale poetului priapic „Vine seara, îţi ucizi nevasta / aruncând-o blând într-un cuţit / tot atât de fraged ca şi coasta / de din care ea s-a fost ivit” (Ab initio) sau „Hai, deschide-mi uşa, Dulcineea, / şi lasă-mă să mă preling ca o meduză beată / pe nisipul cald al pântecelui tău, / lasă-mă să-ţi şoptesc / nesfârşit la ureche / vooooorbe vooooorbe vooooorbe / fără perdea şi fără pereche, / lasă-mă să intru / şi să deretic cât mi-o fi voia / prin împrejmuita ogradă a făpturii tale / şi nu mă alunga / şi nu-mi scoate cerberi gângavi şi ticăloşi în cale” (Dulcineea!), precum şi „Ultima fecioară din bloc / a trecut prin mine ca prin foc / fără s-o ardă nimic / fără s-o doară / decât aluniţa de la subţioară” (Anestezie), de asemenea „Iubirea noastră a fost o explozie atomică / venisti vidisti vicisti / Hiroşima în versiune mioritică / te aşteptam de două mii de ani. / Din cărnurile noastre sfârtecate / s-o alege măcar un blând popor de japonezi! Ce zici, iubito, nu crezi că avem şi noi dreptul / măcar o fracţiune de secundă într-o viaţă / la puţină bunăstare materială?” (Ce zici, iubito?). Iată o combinaţie unică: pasiune şi ironie, amor şi sarcasm, distructivă în realitatea relaţiilor interumane, perfect compatibilă în aşternutul (i)maculat al paginilor de poezie.

Corolarul însă rămâne cel cunoscut, adolescentin, inconştient seducător, poetul-vagabond pe maidanele dintre lumi, cu praştia după îngeri şi la iazuri fermecate, cu bâta după peştii de aur: “Fiecare zi cade peste noi / ca o îngenunchiere / prin bălţile sufletului / pleosc pleosc / cu bâta după peşti aurii. / Deasupra, luna trândavă, / superb învăluită în ceţuri / prin tranşeele inimii / vâj vâj / cu praştia după îngeri.” (Cu praştia după îngeri), poetul-bufon, preafericit şi sadic posesor al unui simţ al umorului ieşit din comun, generator al celor mai năstruşnice imagini din literatura română recentă: „Anul acesta, vă spun, au înnebunit cartofii / Sar din pământ parcă-s dropii / se dau de-a dura / trec prin asfalt / ca gloanţele de cobalt / împuşcă tot ce-ntâlnesc în cale ― / vă spun, e de jale! / Ministerul nostru de interne / i-a stropit ast’noapte / cu baliverne” (Fabula rasa).
Şi astfel, iubitul cetitor, mireasă mereu virgină, mereu scandalizată şi doritoare, se află în aşteptarea noilor născociri şi basne ale poetului capricios, dar punctual la întâlnirile de dragoste. Secretul constă în faptul că niciunul nu poate să trăiască fără celălalt…

 

Bucureşti/Paris
29.05.2010

Cristian Bădiliţă, Cartea micilor erezii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010.