Despre credinţa ortodoxă la Sources chrétiennes

Anul 2010 a fost extrem de rodnic pentru cea mai importantă colecţie de texte patristice din lume, Sources chrétiennes. Ne oprim la trei titluri de excepţie. În primul rând, la primul tom din marele tratat al lui Maxim Mărturisitorul (580-662), Către Thalassios (vor fi trei tomuri în final). Tradiţia ne-a trasnmis această lucrare sub titlul de Întrebări. Către Thalassios, dar, în realitate, avem de-a face cu o serie de răspunsuri adresate de Maxim, aflat în refugiu, lângă Cartagina, igumenului unei mânăstiri libiene, pe nume Thalassios. Acesta îi adresase 65 de întrebări spinoase, legate de înţelegerea Scripturii. „Interviul” propus de Thalassios va deveni una din operele fundamentale, dar şi foarte dificil de pătruns, ale teologiei creştine. Deşi variate şi plecând de la versete împrăştiate ici şi colo în Scriptură, temele alcătuiesc un tratat coerent de teologie creştină, niciun domeniu (cosmologie, antropologie, cristologie ori eshatologie) nefiind lăsat deoparte. Interpretarea propusă de Maxim la pericopele biblice se înscrie în tradiţia alexandrin-alegorică, dar respinge atât viziunea, cât şi excesele metodei origeniste, de care însă nu Origen trebuie făcut vinovat. Să amintim că Maxim scrie după condamnarea, discutabilă, a lui Origen de către un sinod convocat de Iustinian, în 553 (de fapt, aşa cum a demonstrat A. Guillaumont, la acest sinod a fost condamnat nu Origen, ci Evagrie, autorul Capitolelor gnostice).

Acest volum, apărut acum la Sources chrétiennes, cu primele 40 de întrebări şi răspunsuri, beneficiază de o introducere, de 92 pagini, a lui Jean-Claude Larchet, recunoscut ca un specialist în opera maximiană; tot Larchet a redactat şi notele, în vreme ce traducerea îi aparţine lui Françoise Vinel, profesoară de patristică la Facultatea de teologie catolică din Strasbourg. Revizuirea ştiinţifică a întregului volum a fost asigurată de Bernard Meunier şi Smaranda Bădiliţă. Editorii au luat în consideraţie şi traducerea românească, adnotată, a lui Dumitru Stăniloae, apărută în 1948 şi inclusă în Filocalia.

*

Un secol după corespondenţa dintre Thalassios şi Maxim, aprox. între 730-740, Ioan Damaschinul îşi va redacta Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, cunoscută îndeobşte sub titlul, simplificat, de Credinţa ortodoxă, scriere în care influenţa lui Maxim se resimte la fiecare capitol. Avem de-a face cu a treia sinteză dogmatică din creştinismul antic, după Adversus haereses de Irineu (sec. II) şi Peri archon (Despre principii) de Origen (sec. III). Intenţia lui Irineu al Lyonului nu era de a închega un volum de teologie sistematică, ci de a oferi o alternativă credibilă, din perspectiva curentului ecleziastic majoritar, la „erorile” gnostice. Nici Origen nu are pretenţia de a defini cu „precizie” dogmele creştine, ci de a schiţa ipoteze privind unele chestiuni spinoase, la care Scripturile nu aduceau vreun răspuns definitiv: apariţia sufletului, existenţa mai multor categorii de fiinţe raţionale, ziua de pe urmă, mântuirea, problema răului şi soarta diavolului etc. Tratatul lui Ioan Damaschinul spune adio acestui tip de teologie deschisă, exploratoare, aflată în tensiune permanentă. El constituie prima „constituţie” dogmatică din istoria creştinismului. O respecţi, eşti mântuit, nu, vei arde în flăcările iadului. Ioan din Damasc e un polemist redutabil (sunt cunoscute luările sale de poziţie împotriva iconoclasmului) şi, ca orice polemist, e un spirit dogmatic. Faptul că această lucrare a devenit una din cele mai invocate (dar puţin citite) în lumea ortodoxă spune totul. Când un manual de dogmatică se substituie Bibliei ne aflăm în plină ideologie şi în afara oricărei teologii. Volumul de faţă cuprinde, ca toate volumele Sources chrétiennes, o ediţie critică a textului grecesc, stabilită de B. Kotter şi preluată din volumul 12 al colecţiei Patristische Texte und Studien; traducerea, extrem de clară şi precisă, a lui P. Ledux, revăzută de G.-M. de Durand. Într-o primă introducere, V. Koutouma-Conticello, profesoară la EPHE din Paris, retrasează viaţa lui Ioan Damaschinul, eliminând scoriile legendare; iar într-o a doua introducere, P. Ledux se ocupă de conţinutul şi structura tratatului propriu-zis. Volumul cuprinde primele 44 de capitole, fiind doar primul tom al ediţiei.

*

În aceeaşi colecţie, Pierre Monat, specialist în viaţa şi opera lui Lactanţiu, a publicat, la finele anului 2009, „două comentarii la Cartea lui Ruth”, carte veterotestamentară puţin luată în consideraţie de exegeţii Antichităţii creştine. Cele două comentarii aparţin, primul, lui Rabanus Maurus, al doilea, lui Claudius de Torino. Rabanus Maurus (780-856) a fost un fel de Origen al epocii carolingiene, arhiepiscop de Mainz, supranumit şi „praeceptor Germaniae”, „Dascălul Germaniei”. Ne-a lăsat o sumedenie de scrieri, multe rămase încă în manuscris. Pe lângă numeroase comentarii la cărţile biblice (era un alegorizant pasionat), este autorul unor tratate enciclopedice, despre etimologii, de pildă, al unor antologii tematice, între care una cu poeme dedicate sfintei cruci, al unui „martirolog” faimos în lumea occidentală. Claudius de Torino, mort în 827, e cvasicontemporan cu Rabanus Maurus. Aparţine şi el valului de teologi care au contribuit la aşa-zisa Renaştere carolingiană, remarcându-se printr-un iconoclasm ce conţine, în germene, mişcarea protestantă. Atât Rabanus Maurus cât şi Claudius au fost elevi ai lui Alcuin, a cărui metodă de investigaţie, alternanţa quaestio („întrebare”) responsio („raspuns”), va fi aplicată şi în domeniul exegezei. Comentariul Cărţii lui Ruth realizat de Rabanus Maurus acoperă integral textul biblic, îl urmăreşte pas cu pas, punând la bătaie metoda alegorică, etimologia relevantă spiritual, gematria, simbolistica detaliilor etc. De partea cealaltă, Claudius de Torino sare peste multe pasaje din Ruth, acordând atenţie doar celor pe care le socoteşte esenţiale. Mult mai redus ca dimensiune decât cel al lui Rabanus Maurus, comentariul său propune o lectură tipologică a cărţii veterotestamentare (figuri şi imagini din VT sunt typoi, prefigurări ale NT) prin care se urmăreşte demonstrarea „superiorităţii” creştinismului faţă de iudaism.