Edith Stein şi filozofia persoanei

Edith Stein urmează cu fidelitate, în filozofia ei, cea dintâi semnificaţie a termenului grecesc philosophia: iubirea de înţelepciune, căutarea adevărului care presupune încercarea de a descifra sensul ultim al existenţei omeneşti pe baza unor principii universale. Această semnificaţie originară a activităţii filozofice a fost pierdută din vedere de filozofia modernă, care a reţinut, în schimb, numai elementul formal al rigorii metodologice ce ar trebui să caracterizeze orice argumentaţie credibilă. De pildă, deşi, sub aspectul rigorii metodologice, trecerea de la subiectivitatea eului cartezian al fenomenologiei la obiectivitatea metafizicii este destul de dificilă, chiar şi în paginile lucrărilor lui Edith Stein Act şi potenţialitate şi Fiinţă finită şi veşnică, curajul autoarei de a înainta cu inteligenţa în căutarea adevărului ultim, dintr-o iubire autentică de înţelepciune, pare să atenueze dificultăţile inerente unui asemenea demers.

Lucrarea considerată astăzi capodopera lui Edith Stein este studiul ei fenomenologic asupra teologiei mistice a sfântului Ioan al Crucii, intitulat Înţelepciunea Crucii (Scientia Crucis), în care autoarea explorează cu metoda modernă a fenomenologiei stadiile de purificare ale sufletului în drumul său spre Dumnezeu, descrise în opera sfântului Ioan al Crucii. Doctorul Mistic este însă, la rândul său, un teolog tomist. De aceea, în Înţelepciunea Crucii, Edith Stein revine la mai multe teme tomist-aristotelice tratate anterior în Fiinţă finită şi veşnică. În plus, ea revine şi la problematica sufletului şi la reflecţia asupra eului şi libertăţii interioare a omului, pe care o aprofundează mai ales în raport cu suprema libertate a omului de a rosti un fiat şi de a se lăsa condus de Dumnezeu pe drumul mortificării voinţei şi al purificării (al nopţii întunecate a sufletului), care îl pregăteşte pentru uniunea contemplativă ultimă cu Dumnezeu. Este ultima lucrare a lui Edith Stein, lăsată neterminată pe masa de lucru, la mănăstirea carmelitană din Echt, în ziua în care a fost arestată şi deportată (2 august 1942).

În 1917, cu câţiva ani înainte de convertire, Edith Stein îi scria prietenului ei Roman Ingarden: „Este imposibil să elaborezi o doctrină completă asupra persoanei, fără a te implica în întrebările privitoare la Dumnezeu.” Aceste cuvinte ne spun că ea căuta deja adevărul integral despre persoana umană, cu intuiţia că nu-l va găsi, în expresia sa cea mai profundă, decât în teologie şi religie.

Ulterior, în scurta perioadă în care a deţinut o catedră universitară la Münster (din aprilie 1932 până în februarie 1933, când a trebuit să părăsească Institutul de la Münster din cauza legilor rasiste introduse de Hitler), avea să-şi reia vechea ei preocupare pentru problema persoanei, încercând să propună şi o bază metafizică şi teologică pentru antropologie. În studiul intitulat „Structura ontică a persoanei şi problematica sa epistemologică”, scris la Münster, autoarea meditează asupra „primilor paşi” ai drumului creştinului de la libertatea naturală la libertatea spirituală a fiilor lui Dumnezeu. Privirea ei ne ajută să descoperim felul cum se dezvoltă şi creşte gradat sufletul spiritual al omului, până când atinge libertatea specifică persoanei umane: aceea de a deveni copilul lui Dumnezeu. Acest studiu a fost conceput ca o prelegere universitară asupra ontologiei persoanei umane, oferind o aprofundare teologică a discuţiei filozofice asupra „structurii ontice a persoanei”.

În tratatul de mai târziu Fiinţă finită şi veşnică, va reveni la problema persoanei cu o claritate şi o profunzime care se vor datora şi vieţii ei intense de rugăciune şi asceză şi inspiraţiei primite din cartea sfintei Tereza de Ávila, Castelul interior. Edith Stein priveşte aici metafizic sufletul uman, nu numai dintr-o perspectivă supranaturală, ci şi din orizontul vieţii psihice naturale care are o finalitate spirituală. Tot aici, ea reia şi meditaţia augustiniană asupra „treimii” din om din De Trinitate, încercând să o aprofundeze şi să o continue, în termenii fenomenologiei moderne. Căutarea adevărului despre persoană culminează, în Fiinţă finită şi veşnică, cu o meditaţie cristologică. Adevărul cel mai înalt şi mai profund despre om se dovedeşte a fi identic cu cel revelat de Înţelepciunea întrupată a lui Dumnezeu: este Persoana lui Isus Cristos. Această meditaţie asupra persoanei privită în lumina lui Cristos se adânceşte în Înţelepciunea Crucii, unde Edith Stein revine, aşa cum am văzut, la problematica persoanei şi a libertăţii sale ultime.

Întreaga reflecţie a lui Edith Stein asupra ontologiei persoanei pare să vină în întâmpinarea unei crize actuale a antropologiei teoretice, care este tot mai fragmentată de obiective empirice şi tot mai dominată de relativismul cultural şi moral omniprezent. O antropologie sau o concepţie despre om lipsită de un fundament metafizic şi teologic este lipsită şi de capacităţi critice şi nu mai poate filtra ideologiile periculoase şi falsele imagini despre om care abundă în cultura actuală – acesta este şi unul dintre mesajele centrale ale enciclicei Caritas in veritate a Papei Benedict al XVI-lea. Edith Stein ne provoacă, prin meditaţia ei asupra persoanei, să ne punem din nou întrebarea esenţială legată de vocaţia autentică a omului: deşi ştim că omul este o fiinţă imperfectă, care este totuşi perfecţiunea către care tinde? Şi, fără a nutri o utopie „creştină” a societăţii perfecte din care ar fi eradicate păcatul şi imperfecţiunile omeneşti – ceea ce ar presupune uitarea cuvintelor adresate de Isus lui Pilat, „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (In 18,36) – ne putem totuşi întreba ce s-ar putea face, în limite realiste, pentru ca societatea şi mediul cultural să îl sprijine, mai degrabă decât să îl împiedice pe omul de astăzi în atingerea fericirii şi a libertăţii sale autentice. Această întrebare caracterizează, de altfel, şi preocuparea constantă a lui Edith Stein pentru evenimentele politice şi sociale ale timpului ei (chiar şi în clauzura mănăstirii, ea încerca să le convingă pe călugăriţele care aveau drept de vot să voteze împotriva lui Hitler). Având un simţ foarte dezvoltat, specific multor intelectuali evrei, pentru o împlinire a planului lui Dumnezeu şi prin istoria oamenilor, Edith Stein se opune unei false detaşări „spirituale” faţă de provocările timpului ei. Pentru această gânditoare creştină, libertatea spirituală înseamnă şi capacitatea de a reacţiona ca un copil al lui Dumnezeu la evenimente care îi impun omului decizii de o importanţă crucială, şi nu o falsă libertate de a li te sustrage, căutând în spiritualitatea creştină numai un refugiu liniştit în faţa istoriei.

(fragment din volumul Raţiune, credinţă şi demnitate a omului. Despre viaţa şi gândirea lui Edith Stein, Editura Galaxia Gutenberg, 2008)

Cititorii francofoni pot urmări  o parte importantă dintr-un colocviu parizian dedicat lui Edith Stein pe adresa: http://www.ktotv.com/videos-chretiennes/emissions/nouveautes/les-mardis-des-bernardins-colloque-edith-stein/00048816