Jurnalul unui preot exorcist

Etimologia verbului „a exorciza” se află în Noul Testament. Pentru Noul Testament, acest verb este un hapax: el înseamnă „a face pe cineva să spună un jurământ”. Este, de fapt, o somaţie: „Dar Isus tăcea. Atunci Marele Preot i-a spus: Te conjur (sublinierea noastră) pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26, 63). Faptele Apostolilor relatează despre „unii exorcişti iudei ambulanţi care au încercat să invoce numele Domnului Isus asupra celor care erau posedaţi de duhuri rele” (FA 19, 13). În perioada Bisericii timpurii, Iustin martirul şi filozoful revendică puterea de a izgoni demonii prin exorcisme: „Pentru noi, care acum credem în crucificatul sub Ponţiu Pilat, Isus Domnul nostru, […] noi exorcizăm toţi demonii şi spiritele rele şi ei ne sunt supuşi” (Cf. Dialogus cum Tryphone, LXXVI, 6). Irineu de Lyon însă îi condamnă pe gnostici care practicau exorcisme: „Mistagogii lor [gnosticii- n.n.] trăiesc în libertinaj […], se folosesc de exorcisme şi de incantaţii” (Cf. Adv. haereses I, 23, 4 în SCh, vol. 263, 1979, p. 318).

Simptomele posedaţilor sunt diverse: ura persistentă faţă de Cristos, minciuna ipocrită, egoismul, scandalul celor slabi, blestemul, sacrilegiul, disperarea care împinge la sinucidere etc. Volumul pe care îl voi prezenta în cele ce urmează, intitulat Jurnalul unui preot exorcist, aduce în faţa cititorilor o mărturie de credinţă remarcabilă, oferindu-ne nu numai cateheza creştină despre aspectele răului: diavolul şi slujitorii săi, îngerii căzuţi, dar şi experienţa de preot exorcist. René Chenesseau e un preot exorcist francez; alături de părintele Gabriele Amorth a înfiinţat, la Roma, în anul 1990, Asociaţia Internaţională a Exorciştilor.

Volumul, structurat în trei părţi, are meritul de „a ne aduce aminte de existenţa răului şi lucrarea sa în lume, dar, în acelaşi timp, ne asigură că există mijloace tradiţionale de luptă împotriva spiritelor malefice” (p. 7). Lucrarea părintelui Chenesseau este o culegere de reflecţii personale izvorâte în diferite momente ale vieţii sale şi încredinţate unui jurnal, redând totodată mărturiile directe ale multor persoane cu care autorul a interacţionat în cei peste 30 de ani ai activităţii sale de exorcist. Prima parte, intitulată „Exorcismul în fapte” are în vedere două categorii de posedaţi: cei posedaţi din propria vină şi cei posedaţi pentru iubirea lor faţă de Cristos. Posedarea este un fenomen prin care persoana este (sau se crede) locuită de o putere malefică. Din prima categorie fac parte cei care „fac pact cu diavolul în mod conştient” (p. 21). În cadrul acestei prime categorii sunt incluşi cei chinuiţi pentru că practică magia sau vrăjitoria. Catehismul Bisericii romano-catolice vorbeşte despre motivele pentru care aceste practici sunt interzise: „Toate formele de divinaţie sunt de respins: recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morţilor sau alte practici presupuse în mod greşit de a dezvălui viitorul. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia, interpretarea prezicerilor şi a sorţilor, fenomenele de vizionarism, recurgerea la mediumuri ascund o dorinţă de dominaţie asupra timpului, asupra istoriei şi, în final, asupra oamenilor şi în acelaşi timp o dorinţă de a câştiga favoarea puterilor ascunse. Ele sunt în contradicţie cu onoarea şi respectul, unite cu teama iubitoare pe care le datorăm numai lui Dumnezeu” (Cf. Patrick Sbalchiero (coord.), Dicţionar al miracolelor şi al extraordinarului creştin, traducere din limba franceză de Mala Bărbulescu, Editura Sapientia, Iaşi, 2009, p. 344).
Cea de-a doua categorie se referă la cei credincioşi, dar care îi lasă diavolului aşa-numitele „porţi deschise”: „Pentru cei ce aleg să îi slujească lui Dumnezeu, acest lucru devine o chestiune de nuanţe: oare răul derivă din propriile mele greşeli? Sau este cauzat în primul rând de către diavol? Trebuie intervenit prin intermediul exorcismului? Este vorba despre o luptă trecătoare sau de o vocaţie sfântă de unire cu Patimile lui Cristos? Este o luptă pentru care sunt suficiente mijloacele obişnuite oferite de Biserică: penitenţa, rugăciunea şi Sfintele Taine? Sau este o luptă specifică care cere harul exorcismului? Dacă aşteptăm să pătrundem această parte a tainei lui Cristos în starea ei cea mai pură, nu o vom face niciodată. Doar Fecioara Maria avea să trăiască această luptă fără ca în ea să existe aşa-numitele uşi deschise” (pp. 48-49). Exorcistului îi revine misiunea de a discerne, în fiecare caz, prezenţa presupusă a diavolului.

Partea a doua discută problema criteriilor sau a simptomelor influenţei satanice „specifice”. Îmi amintesc cu acest prilej de lucrarea actualului papă Benedict al XVI-lea, intitulată Entretiens sur la foi, apărută în anul 1985 ca reacţie la opinia unui profesor de exegeză din Tübingen, care tocmai publicase un celebru Adio diavolului. Cardinalul Ratzinger reacţiona cu vehemenţă: „Trebuie să contestăm cu o extremă fermitate că ar fi vorba aici de teologie catolică” (p. 172). Iar la pagina următoare, el confirma: „Dacă citim cu atenţie aceste cărţi care ar vrea să se debaraseze de deranjanta prezenţă diabolică sfârşim prin a fi convinşi de contrariul: evangheliştii vorbesc mai mult de ea şi nu înţeleg deloc să vorbească într-un sens simbolic. Ca însuşi Isus, ei erau convinşi de contrariul, că este vorba de o putere concretă şi în nici un caz de o abstracţie. Omul este ameninţat de această putere şi este eliberat prin acţiunea lui Cristos.” Cuvintele acestea se află şi într-un fragment fundamental al părintelui Chenesseau referitor la exorcism, care reia, în mod sintetic, întreaga învăţătură despre exorcism a papei Ioan Paul al II-lea: „Biserica participă la biruinţa lui Cristos asupra diavolului: Cristos a dăruit apostolilor săi puterea de a alunga diavolii. Biserica îşi exercită această putere biruitoare prin intermediul lui Cristos şi al rugăciunii, care, în cazuri speciale, poate lua forma de exorcism” (p. 159).
Preoţii sunt des solicitaţi pentru a oferi un ajutor spiritual în faţa dificultăţilor pe care solicitanţii le impută unor forţe malefice: „Toţi exorciştii Bisericii romano-catolice au deja o anumită experienţă în ceea ce priveşte elementele care conduc spre Dumnezeu şi elementele care I se opun Lui. Mai mult, fiecare exorcist are o vastă experienţă în ceea ce priveşte discernământul spiritual, iar acesta este domeniul în care exorcistul trebuie să-şi exercite, cel mai mult, propriile calităţi!” (p. 164). Exorcizările se fac doar atunci când, potrivit părintelui Chenesseau, apar „mai multe tulburări grave ce depăşesc un prag destul de ridicat” (p. 165). Pentru că Însuşi Cristos nu i-a exorcizat pe toţi cei cuprinşi de felurite tulburări, exorcismul trebuie efectuat cu mare atenţie pentru a nu se comite erori grave, dintre care, cel mai frecvent, două: amânarea exorcismului până în momentul în care apar tulburări ieşite din comun, dar care nu au nici o legătură cu lucrările satanice cele mai frecvente, şi exorcizarea făcută înainte de „lupta” contra diavolului prin rugăciune, Sfintele Taine şi o viaţă plină de iubire: „Dacă avem de-a face cu lupte care nu sunt foarte grave, nu este necesar să recurgem la exorcism” (p. 165).

Ultima parte a volumului analizează atât necesitatea rugăciunilor de exorcizare, cât şi eventualele pericole care pot să apară în momentul acestor rugăciuni, precum şi învăţătura Tradiţiei Bisericii în această materie. În încheiere, volumul conţine câteva din rugăciunile de exorcizare folosite de părintele Chenesseau de-a lungul întregii sale misiuni. Bernard Ducuret, abatele mănăstirii Saint Benoît sur Loire, spunea despre acest jurnal: „Meritul cel mai mare al acestei cărţi este acela de a ne aduce aminte că, pentru fiecare dintre noi, această luptă împotriva răului nu este altceva decât participarea noastră la lupta Bisericii. În timp ce unii sunt tulburaţi din cauza propriilor răni psihologice, alţii sunt bulversaţi de prezenţa răului chiar dacă duc o viaţă spirituală sănătoasă şi echilibrată. Şi unii şi alţii sunt afectaţi de prezenţa celui rău, fiind astfel părtaşi la strădaniile spirituale ale Bisericii, după cum acestea sunt descrise în Apocalipsă. Descoperirea acestei valenţe a luptei lor spirituale i-a eliberat pe mulţi de ispita de a crede că sunt nebuni sau de a vedea în psihiatru singura lor scăpare. Au dat o nouă semnificaţie vieţii lor şi şi-au recăpătat entuziasmul care, pe drept, a eliberat psihicul lor şi a repus în mişcare viaţa lor spirituală. Rezultatul acestor lupte a fost acela că i-a condus spre o viaţă de rugăciune din ce în ce mai intensă şi spre întărirea în virtuţile teologale” (p. 9).

René Chenesseau, Jurnalul unui preot exorcist, consultant de specialitate: pr. Cristian Langa, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2011, pp. 412.