Niceta de Remesiana, un episcop din Dacia, „cu inimă romană”

Cum ar fi putut oare Paulin de Nola să treacă cu vederea un semn atât de clar pe care i-l dăruise Sfântul Felix prin rugăciunile sale de intercesiune, un semn a cărui îndeplinire nu îndrăznise să şi-o imagineze nici măcar în vis? Şi totuşi visul devine realitate, Paulin urmând să-l aibă oaspete pe Niceta la Nola, pentru a doua oară, în anul 403, şi aceasta tocmai de ziua Sfântului Felix, 14 ianuarie. Şi tot ca prima dată, Niceta se va afla printre cei care îl vor asculta pe Paulin atunci când îi va închina Sfântului Felix cântul lui de laudă (Paulinus Nolanus, carm. 27, v. 187-192). Iată de ce iarna poartă chipul primăverii şi pretutindeni adie parfumată briza dătătoare de viaţă, care îl încălzeşte pe viitorul episcop de Nola (carm. 27, v. 163-165).

Cu aceste cuvinte îl aştepta în anul 403 Paulinus Pontius Meropius, fost consular al Campaniei, pe Niceta de Remesiana, prietenul din îndepărtata Dacie, a cărui plecare  grabnică după vizita făcută cu trei ani în urmă, o regretase în asemenea măsură, încât îi dedicase un întreg poem de 340 de versuri în metru safic, descriind drumul acestuia înapoi spre patrie, unde era aşteptat să revină cât mai repede din lunga călătorie.

Născut probabil în jurul anului 340 în Dacia mediterranea, Niceta îşi desfăşoară activitatea de episcop aproximativ între anii 366/367 şi 414, sediul episcopal fiind Remesiana (azi Bela Palanka, localitate aflată în Serbia, la aproximativ 30 km sud-est de Niš, înspre graniţa cu Bulgaria).

Dacă informaţiile biografice privindu-l pe Niceta sunt foarte sărace, nu acelaşi lucru se poate spune despre datele privind scrierile lui. Izvoare din secolul al V-lea şi al VI-lea (Gennadius de Marsilia şi Casiodor) îl prezintă pe Niceta ca scriitor latin, autor al unor cateheze şi predici scrise într-o limbă simplă şi clară, pentru cei care urmează să primească sfântul sacrament al Botezului. Mai mult, autori ca Eugeniu de Cartagina şi Isidor de Sevilla, preiau în lucrările lor fragmente din scrierile lui Niceta. Procedeul este folosit şi în continuare, în Evul mediu timpuriu, fragmente de predici sau chiar predici întregi ale episcopului de Remesiana fiind regăsite în culegeri de texte catehetice din secolul al IX-lea, iar mai târziu în manuscrise din secolele XI-XIV.

Contribuţia esenţială a Sfântului Niceta de Remesiana şi a scrierilor lui se manifestă în domeniul misionar, de răspândire şi consolidare a creştinismului la cumpăna dintre secolele al IV-lea şi al V-lea printre populaţiile care locuiau în zonele aflate la sudul Dunării de Jos. Tocmai din această cauză scrierile lui nu sunt limitate la o folosire într-o anumită epocă, caracterul lor peren, misionar, conferindu-le universalitate temporală şi geografică. Traduceri recente ale scrierilor lui Niceta în diverse limbi moderne, sub titlul generic de „catehumenat pentru adulţi”, atestă acest lucru.

În anii 400 şi 403 Niceta întreprinde două călătorii la Roma şi la Nola, ceea ce pentru senatorul Paulinus Pontius Meropius, viitor episcop de Nola (409-431) şi în acelaşi timp autor a nenumărate poeme şi epistole, constituie un minunat prilej de a-i dedica episcopului din îndepărtatul colţ al Imperiului cu ocazia întoarcerii acasă un aşa-numit propemptikon (carm. 17), un poem de rămas-bun, specie literară de altfel foarte cunoscută din literatura latină clasică (Traian Diaconescu, Monumenta christiana: Paulin de Nola şi Niceta de Remesiana Carmen XVII, în: Text şi discurs religios I, 2009, p. 173-191 prezintă o traducere românească însoţită de un scurt şi pertinent comentariu istoric).

Un al doilea drum la Nola (403) este legat şi el probabil, de o călătorie care îl ducea, printre altele, şi la mormintele apostolilor Petru şi Pavel la Roma. Cu ocazia celui de-al doilea sejur în Nola, Paulin îl invită pe Niceta să viziteze noua bazilică pe care o construise în cinstea Sfântului Felix – căruia îi este, de altfel, dedicat întregul complex arhitectonic bisericesc de la Nola din Antichitatea Târzie –, făcând un adevărat ghidaj în sensul modern al cuvântului, imortalizat în carm. 27. În afara celor două poeme care îl au mai mult sau mai puţin ca personaj principal pe Niceta, Paulin îl aminteşte pe episcopul de Remesiana şi într-o scrisoare adresată prietenului Sulpicius Severus (ep. 29), autor al Vieţii Sfântului Martin de Tours. Contextul pare a fi acela al reîntoarcerii Sfintei Melania (cea Bătrână, 350-410) din Ţara Sfântă în anul 400.

Pe drumul ei spre Roma, Sfânta Melania face un popas la Nola, pentru a se închina la mormântul Sfântului Felix, prilej pe care Paulin îl foloseşte printre altele şi pentru a-i citi ei, dar şi Sfântului Niceta –  „venit din Dacia şi pe bună dreptate admirat şi de romani” –, precum şi altor „sfinţi ai lui Dumnezeu”, fragmente din Viaţa Sfântului Martin de Tours, făcându-l în acest fel cunoscut şi pe autorul scrierii respective, pe Sulpicius Severus, până în cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului. După 403, deci după cea de-a doua vizită la Nola, Niceta nu mai apare în scrierile lui Paulin.

Două scrisori papale din 404 şi respectiv 414, scrise de Innocentius I (ep. 16 şi 17) ni-l prezintă pe Niceta alături de alţi episcopi din Illyricum, şi anume în legătură cu probleme ivite în cadrul episcopatelor din zonă la cumpăna dintre cele două secole. O scurtă privire asupra contextului istorico-ecleziastic al vremii are rolul de a clarifica posibilul rol pe care l-ar fi jucat episcopul de Remesiana în cadrul problemelor respective. Cea de-a doua scrisoare, din 414, este şi ultimul document contemporan episcopului de Remesiana, în care acesta mai este pomenit. În ceea ce priveşte civitas Remesiana (Romantiana, Romesiana), ea este menţionată în prima jumătate a secolului al V-lea ca sediu al unui episcop, Diogenianus, prezent la unul din sinoadele acelei perioade.

Odată cu identificarea episcopului Niceta din Dacia (la Paulin) cu Niceta, episcopul de Romasiana/Remesiana (la Gennadius) la sfârşitul secolului al XIX-lea (Dom Germain Morin) şi după publicarea ediţiei princeps a scrierilor lui (A. E. Burn, 1905), a fost practic înlăturată confuzia din cauza căreia operele episcopului de Remesiana fuseseră atribuite fie lui Niceta de Aquileia, fie lui Nicetius de Trier, iar persoana propriu-zisă a episcopului fusese confundată cu Niceta „Gotul”, martir care trăieşte în a doua jumătate a secolului al IV-lea la nordul Dunării de Jos. De la Morin şi Burn încoace a apărut un număr însemnat de monografii şi studii privind latura teologică a scrierilor Sfântului Niceta, de aceea nu este cazul să se mai insiste aici asupra acestui subiect.

Gennadius de Marsilia († 496) face prima descriere exactă a scrierilor lui Niceta (de viris illustribus, 22). Prima dintre acestea, Instructio ad competentes, este un catehism pentru adulţii care urmau să se boteze, aşa-numiţii competentes. Lucrarea este împărţită în şase cărţi, având o structură foarte logică, corespunzând cerinţelor generale ale catehumenatului din Antichitatea Târzie. Trebuie menţionat că acesta cunoaşte în secolele al IV-lea şi al V-lea faza de maximă înflorire, în care instruirea catehumenilor se concentra cu predilecţie în perioada imediat premergătoare Sfintelor Paşti, în Postul Mare.

Câteva observaţii paralele între Instructio ad competentes şi instruirea candidaţilor care urmau să fie botezaţi, ne ajută să înţelegem mai bine fazele catehumenatului antic, lucrarea cuprinzând într-o formă sintetică toate cunoştinţele pe care candidaţii trebuiau să le înveţe într-o perioadă relativ scurtă. Din momentul în care acesta se prezenta în faţa episcopului, pentru a fi acceptat pentru botez, devenind astfel competens, şi până în noaptea de Paşti – momentul botezului -,  îi stăteau la dispoziţie, de fapt, doar şase săptămâni. Primul pas pe care catehumenul trebuia să-l întreprindă, era acela de a învăţa cum să se comporte, el fiind încă un străin, un aşa-zis oaspete printre ceilalţi credincioşi (libellus I). Iată de ce principala grijă a episcopului era – aşa cum o anunţă programatic din primele rânduri -, aceea de a-l învăţa pe candidat noţiunile principale ale credinţei, noţiuni pe care pot să le înţeleagă şi să le reţină chiar şi cele mai simple şi încă neinstruite suflete. Izvorul principal pe care îl foloseşte Niceta – după cum el însuşi mărturiseşte – este Sfânta Scriptură. Catehumenul are voie să înceapă învăţământul propriu-zis abia după ce s-a supus exorcismelor şi cercetării (scrutinium), acestea putând fi denumite şi „rituri de întărire”, constând din rugăciuni în vederea eliberării de ceea ce Niceta denumeşte pompa diaboli.

Într-o următoare fază candidatul urma să fie instruit în legătură cu greşelile pe care le făceau păgânii (libellus II), ca apoi să fie introdus în noţiunile propriu-zise ale credinţei, prezentată de la bun început sub aspectul ei trinitar (libellus III). Baza instruirii o constituia evident „Crezul” (libellus V), dar în paralel erau învăţate şi noţiuni despre diversele erezii ale epocii, pentru ca, în acest fel, candidatul să poată înţelege mai bine dreapta credinţă. Probabil că din cea de-a treia carte făcea parte şi scrierea lui Niceta despre diversele nume (însuşiri) ale lui Isus Cristos (de diversis appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus), scriere în care episcopul explică credincioşilor toate atributele Fiului lui Dumnezeu care se găsesc atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Este interesant de observat că aceste atribute ale Fiului lui Dumnezeu acopereau de fapt întregul Pantheon greco-roman, de care candidatul, aflat de acum pe drumul spre dreapta credinţă, nu mai avea nevoie.

O altă scriere de sine stătătoare – de Spiritus Sancti potentia -, concepută probabil ca un capitol al celei de-a treia cărţi, este dedicată Spiritului Sfânt, înţelegerea acestuia prezentând, în cadrul Sfintei Treimi, cel mai înalt grad de dificultate.
În continuare catehumenul învăţa cum trebuie să renunţe la superstiţii şi la practicile oculte (libellus IV). Se presupune că din acest ciclu făceau parte şi cele două predici privitoare la practici liturgice, şi anume cea despre priveghere (de vigiliis servorum Dei) şi cea despre utilitatea cântării psalmilor (de psalmodiae bono). Asemenea practici – privegherea, rugăciunea şi cântarea bisericească – pe care catehumenii trebuiau să le deprindă în această fază de instruire, contribuiau şi ele la a-l elibera pe cel care urma să se boteze de obiceiurile păgâne. Punctul culminat al instruirii îl constituia învăţarea Simbolului Credinţei, a „Crezului” (libellus V), care îi era explicat detaliat catehumenului cu scopul de a-l înţelege în profunzime, pentru ca apoi să îl poată învăţa şi rosti în faţa întregii comunităţi de credincioşi  în Joia Mare (redditio). Probabil că într-o ultimă fază avea loc şi explicarea termenului de „Miel Pascal”, ca noţiune de jertfă, de fapt o pregătire pentru înţelegerea cât mai profundă a eucharistiei (libellus VI).

Ancorat profund în realităţile istorice ale timpului său, dar marcat şi de evenimentele politice şi istorico-religioase care aveau loc în zona pe care o păstorea, Niceta se vede confruntat cu ereziile vremii – în special cu arianismul – , în care trebuie căutate cauzele schismelor de mai scurtă sau de mai lungă durată, o stare devenită, la sfârşitul secolului al  IV-lea şi în secolul al V-lea, aproape normală şi care constituie problematica de bază a conciliilor din perioada respectivă.

Scrierile lui Niceta conţin, în marea lor majoritate, informaţii despre ereziile timpului, pe care orice creştin trebuia cât de cât să le cunoască.  Ţinute în faţa unor comunităţi  probabil foarte eterogene din punct de vedere etnic şi social – dacă avem în vedere configuraţia populaţiei în Antichitatea Târzie la sudul Dunării de Jos după 378 (bătălia de la Adrianopol) şi deci după invazia hunilor –, catehezele lui Niceta sunt scrise într-o limbă extrem de clară şi simplă, având un caracter prin excelenţă didactic, fiind împănate cu exemple din viaţa cotidiană a comunităţilor  de  romani, bessi, goţi, „sciţi”, daci şi huni  care populau  zonele foarte bogate – mai ales în minereuri – ale celor două Dacii aureliene, Dacia mediterranea şi Dacia ripensis. Cei pe care Paulin îi aminteşte în poemul său, ca aşteptându-l pe Niceta să se întoarcă mai repede de la Roma şi de la Nola în patria sa, provin cu siguranţă din cele mai diferite medii sociale, de la cei care lucrau în monetăriile şi în fabricile de armament – fabricenses –, în minele de fier, aur sau argint, sau chiar simpli culegători de aur – aurileguli – până la reprezentanţi ai celor mai înstărite familii romane, ale căror morminte foarte bogate le găsim în necropolele din jurul Remesianei, şi până la membrii unor presupuse comunităţi monastice aflate la începuturile lor.

Un aspect deosebit de interesant, în cazul lui Niceta, este faptul că se cunosc nu numai scrierile lui, ci şi sediul episcopal unde şi-a desfăşurat activitatea de păstor, Remesiana, localitatea figurând în itinerariile romane din Antichitatea Târzie şi pe Tabula Peutingeriana. Mai mult, în această localitate (azi Bela Palanka) au fost efectuate sondaje, în secolul al XIX-lea, iar în a doua jumătate a secolului al XX-lea, săpături arheologice, în urma cărora se pot emite unele ipoteze de lucru în legătură cu bazilica episcopală.

Fără a avea pretenţia de săpături sistematice,  rezultatele acestor investigaţii  arheologice de la Bela Palanka, publicate parţial de arheologii sârbi, au totuşi meritul de a contribui la crearea unei imagini asupra structurii arhitectonice a Remesianei în secolele IV-VI d. Chr. Este vorba în primul rând de forul roman şi de bazilica civilă, construită probabil la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, care, în timpul lui Niceta este transformată în bazilică creştină – închinată sfinţilor apostoli Petru şi Pavel – cu trei nave, cu tribelon şi clădiri adiacente care constituiau probabil aşa-numitul catechumeneum. Un al doilea obiectiv, de o importanţă deosebită, este basilica extra muros, aflată la 400 m în afara zidurilor oraşului, înspre vest, pe cunoscutul drum – via militaris – care ducea la Naissus, fiind, de fapt, o parte a drumului care lega Sirmium de Constantinopol. Dimensiunile acestei bazilici – o lăţime de aproximativ 40 m, atingând aproape dimensiunile bazilicii maior din Milano în vremea lui Ambrosius – atestă pentru secolele IV-VI existenţa unei puternice comunităţi creştine care făcea parte din episcopatul de Remesiana.

În ce priveşte necropolele din jurul Remesianei, acestea datează din secolele IV-VI d. Chr., fiind şi ele o dovadă a existenţei unor mari comunităţi care, după o scurtă reînvigorare în timpul renaşterii lui Iustinian (Procopius, de aedificiis), cunosc o rapidă decădere, probabil din cauza invaziilor barbare, tot mai des repetate şi mai penetrante, venind de la nordul Dunării de Jos.

Revenind la extrem de susţinuta activitate de misionar a lui Niceta printre romani, dar şi printre triburile de daci şi bessi, de goţi şi huni, aflate pe teritoriile de la sudul Dunării de Jos – de altfel tema centrală a poemului paulinian (carm. 17, v. 245-248 şi 261-264) –, trebuie menţionat că acest topos a suscitat în istoriografie – cu precădere în istoriografia românească – o foarte controversată discuţie cu privire la aria de misiune a lui Niceta. La ora actuală, în lucrările ştiinţifice există un consens unanim în ceea ce priveşte această arie de misiune, ea aflându-se între graniţele Imperiului, şi anume în Dacia mediterranea, eventual şi Dacia ripensis (o prezentare sintetică în acest sens: Ovidiu Albert, Niketas von Remesiana als „Missionar”, în: Studia Antiqua et Archaeologica IX, Iaşi, 2003, p. 359-372).

La baza acestor afirmaţii cu caracter ştiinţific stă o profundă cunoaştere a structurilor ecleziastice din cadrul Imperiului roman în Antichitatea Târzie, a modului în care se făcea „misiune” în Imperiu şi în afara lui, dar în acelaşi timp şi o cunoaştere a principiilor pe baza cărora funcţionau legăturile Imperiului – fie ele politice, sociale sau bisericeşti – cu lumea barbară din afara graniţelor acestuia. O soluţie intermediară oferă, mai nou, Traian Diaconescu, atunci când vorbeşte despre hotarele misiunii lui Niceta largo sensu (teoria lui V. Pârvan) şi stricto sensu (teoria lui D. M. Pippidi).

Ca urmare a activităţii de misiune a lui Niceta, aceste populaţii de la sudul Dunării de Jos au devenit „mai blânde”, ele putând să convieţuiască în pace alături de romani, iar groaza pe care o inspirau se domolise. Este şi motivul pentru care H. Sivan (Nicetas of Remesiana Mission and Stilicho’s Illyrican Ambition: Notes on Paulinus of Nola ‘Carmen’ XVII (‘Propemticon’), în: RÉA, 41, 1995) vede în afirmaţia lui Paulin conform căreia „barbarii învaţă să cânte cu inimă romană pe Cristos şi să trăiască pururi în pacea blândă” (T. Diaconescu), unul din cele mai semnificative aspecte ale activităţii de misionar a episcopului de Remesiana. Dincolo de dimensiunea strict religioasă, încreştinarea acestora are şi urmări politice şi culturale, care, în contextul sfârşitului de secol IV capătă o deosebită greutate. Ne referim aici în primul rând la succesul misionar pe care îl dobândeşte Biserica în comparaţie cu puterea civilă si militară, care, după cum ne arată cazul lui Stilicho, suferă din punctul de vedere al alipirii Prefecturii Illyricum-ului la partea de Vest a Imperiului, un eşec (Sivan).

În activitatea misionară şi catehetică a Părinţilor Bisericii din Antichitatea Târzie convertirea barbarilor rămâne unul din aspectele cele mai importante, datorită, printre altele, şi faţetei sociale şi politice. Ieronim (Ad Heliodorum 60, 4) consideră, de pildă, convertirea bessilor ca fiind un deosebit succes, atât datorită procesului treptat de evanghelizare a lor, dar şi a aceluia de „îmblânzire”. Iar Orosius (Hist. adv. Paganos VII, 32, 10) vorbeşte despre barbarii convertiţi care ascultă acum de clerul roman, acesta din urmă tratându-i nu ca pe nişte supuşi, ci ca pe nişte fraţi creştini, reuşind să pună capăt furtului şi altor acte barbare.

Răspândirea creştinismului nu se datorează însă doar unor prezenţe izolate de episcopi şi preoţi care acţionează la voia întâmplării. Biserica se sprijină pe o solidă structură instituţională, în măsură să conducă şi să controleze activitatea de misiune. Ameninţată de pericolul barbar din exterior şi de nenumăratele erezii din interior, Biserica romană se vede nevoită să găsească pentru Illyricum o soluţie de compromis, întărind din punct de vedere jurisdicţional scaunul episcopal de Thessaloniki, lucru care se petrece mai cu seamă după moartea episcopului Ambrozie de Milano (397) –  care fusese ani de zile unul din factorii de sprijin ai episcopilor din Illyricum –, dar şi după mutarea sediului imperial la Ravenna (401-402).

Nu trebuie neglijat faptul că Niceta îşi desfăşoară activitatea tocmai în perioada de formare treptată a vicariatului de Thessaloniki, act care se poate urmări în corespondenţa dintre episcopii de Roma şi episcopii de Thessaloniki începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea (Collectio ecclesiae Thessalonicensis, ed. C. Silva-Tarouca). În acest sens, al întăririi politicii ecleziastice în provinciile de la sudul Dunării de Jos – placă turnantă între Estul şi Vestul Imperiului roman târziu – trebuie interpretată şi activitatea lui Niceta de Remesiana, mai cu seamă legăturile lui cu Roma şi cu Nola. Poemul lui Paulin, lung elogiu la adresa lui Niceta, se cuvine a fi înţeles şi în sensul lui apologetic, atunci când viitorul episcop de Nola proclamă victorios că de-acum înainte barbarii îl vor anunţa pe Cristos cu „inimă romană”, el, ca şi Niceta, rămânând în ultimă instanţă, şi în calitate de creştini, cives romani.