Originea şi traseul Patericului egiptean

Rândurile care urmează, reprezintă o încercare de a oferi un răspuns la două aspecte ale Patericului egiptean: cum s-a format şi cum a fost receptat de comunităţile monastice din Siria. Pentru o mai bună receptivitate, voi folosi grosso modo ediţia Patericului de la Polirom în traducerea comentată, cu două studii despre subiect de Cristian Bădiliţă. În general, atunci când se vorbeşte despre „naşterea” Patericului, cercetătorii creştinismului timpuriu admit trei etape. Mai întâi, apoftegmele respective au circulat oral, cel mai adesea în coptă, în perimetrul strict al comunităţilor egiptene. Lucien Regnault, traducătorul în franceză a tuturor „apoftegmelor” cunoscute până acum, delimitează şi clarifică expresia „Părinţi ai pustiei”. La sfârşitul secolului IV era vorba despre celebrii anahoreţi egipteni care părăsiseră regiunile fertile şi populate ale Văii sau Deltei Nilului pentru a se afunda în deşert. Foarte repede, unii dintre ei s-au distins prin sfinţenie atrăgând în vecinătatea lor mulţi imitatori şi discipoli, care i-au considerat drept „părinţii lor”. Până atunci episcopii erau recunoscuţi drept „părinţi” de către creştini, inclusiv de către asceţi şi monahi. Încetul cu încetul însă, în grupările anahoreţilor, departe de comunităţile laice, va apare o nouă paternitate, spirituală, legată nu de o funcţie oficială şi ierarhică în Biserică, ci de daruri excepţionale ale înţelepciunii şi cuvântului.

Novicele intra la „şcoala” unui bătrân (geron) pe care îl numeşte „avva” al său, adică „părintele” său în Dumnezeu. În chip cu totul firesc, poporul creştin îi va numi pe „bătrânii” care călăuzeau spiritual alţi anahoreţi „Părinţi ai deşertului” sau „ai pustiei”. Acest titlu se găseşte în scrieri de la începutul secolului V; în secolul următor, la monahii din deşertul Iudeii el îi va desemna pe „bătrânii” mediilor anahoretice din Egiptul de Jos, binecunoscuţi atunci în Palestina prin aceste culegeri de ziceri sau „apoftegme”. În Egiptul de Sus, Sfântul Pacomie cel Mare, întemeietorul monahismului chinovial (de obşte), şi succesorii săi vor fi numiţi şi ei „Părinţi”, dar nu „Părinţi ai pustiei”, comunităţile lor nefiind stabilite în deşert, ci în vecinătatea satelor Văii Nilului.În ce priveşte colecţia „apoftegmelor”, trebuie remarcat faptul că, la început, a fost tăcerea. Tăcerea a atras după sine cuvântul, cuvântul a atras gestul, gestul a născut povestea. Uneori ni se citează lanţul, compus din mai multe verigi, al transmiţătorilor, într-o formulă barocă: „Avva cutare povestea că avva cutare a zis despre avva cutare”. A doua etapă, reperabilă istoric, o reprezintă constituirea primelor minicolecţii, care nu sunt autonome, ci fac parte dintr-o lucrare mai vastă (Patericul, p. 9). Evagrie Ponticul, unul dintre „intelectualii” pustiului, trecut la cele veşnice în anul 399, aşază un mănunchi de zece apoftegme referitoare la Antonie, Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul, şi alţi anonimi, în Tratatul practic. De asemenea, Ioan Casian inserează, în Instituţiile cenobitice, o minicolecţie tematică, „despre rostul şi practica postului” (ibidem, p. 10). Aşadar, primul pas în constituirea corpusurilor largi de apoftegme a fost făcut de doi „străini”, „elini” cultivaţi, scriitori şi teologi de marcă, iar nu de monahi copţi. În fine, grupajele „primitive” prezintă strict anecdote sau cuvinte ale călugărilor din comunităţile egiptene.Citind aceste colecţii de apoftegme avem impresia că formularea şi semnificaţia cuvintelor rostite avea mai puţină importanţă pentru cel ce întreba decât faptul de a se apropia de „avvă”, de a intra în legătură cu el, de a fi văzut şi cunoscut de el -şi oamenii se ştiau cunoscuţi dincolo de ceea ce se spunea. Din momentul în care se instaura o legătură, se ştia că cei în cauză aveau un loc în inima şi în rugăciunea „avvei”, că prin mijlocirea lui puteau fi mântuiţi; erau vindecaţi de rănile trecutului şi feriţi de primejdiile viitoare. „Cuvântul cerut şi primit cu credinţă avea mai ales valoarea unui semn şi a unei garanţii a acestei relaţii. Păzirea cuvântului însemna pentru ucenic menţinerea legăturii, însemna că el rămânea şi devenea din ce în ce mai mult fiu al bătrânului. Prin cuvânt se anticipa la viaţa părintelui” (Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 23). Pe drept cuvânt, „zicerile” lor sunt numite „Apoftegmele Părinţilor”, fiindcă ele emană de la nişte Părinţi, în însuşi exerciţiul paternităţii lor. Nu sunt cuvinte rostite în văzduh, nici sentinţe frumoase mai mult sau mai puţin pioase scrise de un autor duhovnicesc. Sunt cuvinte care vin din însăşi viaţa lor şi întrupate în ei, pentru a răspunde unei întrebări vitale, unei chestiuni stăruitoare şi presante.Ascultarea de „avva” înseamnă, de fapt, ascultarea de Dumnezeu. Este îndeobşte cunoscut faptul că, în revelaţia biblică, Dumnezeu nu numai că le vorbeşte oamenilor, dar o face prin oameni. Asceza începe prin ascultarea cuvântului lui Dunezeu şi se încheie prin a da acestui cuvânt o formă umană. Rezultă în acest mod o operă divino-umană care imită Sfintele Taine şi care este părtaşă la ele. Curăţirea inimii şi a închipuirii se realizează în primul rând prin liturghie şi ritual, unde dogma şi arta sunt strâns legate. De acest lucru au fost convinşi anahoreţii. Optimismul acestor anahoreţi care înfruntau primejdiile pustiei, ispitele nocturne şi umilinţa celor pentru care nu se făceau înţeleşi, venea din încrederea neclintită în chipul lui Dumnezeu. Tocmai această conformitate dintre divin şi uman, plină de har prin chiar natura ei, este vădită de Hristos, iar El o face să devină eficientă pentru toţi. Parte organică a Bisericii, spiritualitatea monahală sintetizează idealul religios de viaţă, propus în liniile lui mari, tuturor.„Culegerile de apophtegmata patrum au antecedente păgâne. Stobeu citează, în Anthologium (III, 1), o mică antologie de maxime atribuite celor Șapte Înţelepţi ai Antichităţii – Cleob, Solon, Kheilon, Thales, Pittakos, Bias, Periandru –, cărora li s-a adăugat Sosiade. Este vorba mai curând despre o enumerare seacă a câtorva zeci de maxime, fără nici o aranjare deosebită”( Patericul, p. 374). Aceste colecţii de „ziceri” conţin nu mai puţin de şaizeci de pilde atribuite unor călugări originari din sau trăitori în Palestina (cazul lui Silvan şi al celor unsprezece ucenici fiind cel mai puţin cunoscut şi studiat). Într-adevăr, începând din secolul al IV-lea (dar am putea porni şi de la Origen, începutul secolului al III-lea) Palestina a constituit un loc de refugiu privilegiat pentru teologii şi misticii care fugeau din Egipt din cauza persecuţiilor. În 399, de exemplu, mulţi călugări origenişti iau calea exilului înspre Palestina sau Capadocia; cam cu zece ani mai târziu, în timpul primei invadări a comunităţii de la Sketis de către triburile mazice, anahoreţii părăsesc aceste locuri pentru a-şi căuta adăpost cât mai departe posibil (ibidem, p. 376). În fine, la jumătatea secolului al V-lea, Sketis cade din nou pradă jafurilor, iar viaţa monahală de aici ia sfârşit. Refugiaţii, vor încerca să reconstituie tradiţia spirituală, bazându-se pe fragmente de amintiri. Aşadar, Gerontikon (prima denumire atestată a Paterikon-ului) ar fi rodul nostalgiei faţă de o epocă eroică şi al dorinţei

de a păstra o tradiţie care altfel ar fi fost sortită dispariţiei. Pentru că am amintit de Origen, figură remarcabilă a creştinătăţii, acuzat pe nedrept la Conciliul V Ecumenic, trebuie amintit rolul său pentru viaţa spirituală a pustiei devenită, aşa cum menţionează Derwas J. Chitty, „cetatea lui Dumnezeu” (Derwas J. Chitty, Pustia-cetatea lui Dumnezeu, trad. Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 323).
În volumul său despre Origen, W. Völker expune foarte limpede învăţătura acestuia despre lupta împotriva păcatului, exersată continuu de Părinţii pustiei. „Modul profund serios în care Origen înţelege păcatul îl atestă faptul că în omiliile sale la Ieremia el declară că orice faptă rea lasă în inimă o întipărire (typos) de neşters care se va arăta în Ziua Judecăţii. Iar ceea ce atestă nu mai puţin profunda sa cunoaştere a vieţii interioare e faptul că într-o omilie la Psalmi îl vedem pe Origen făcând sufletul să retrăiască păcatele săvârşite în trecut văzând în această retrăire adevărata lor pedeapsă. Dacă păcatul rămâne viu mult timp de la săvârşirea lui, el va exercita o impresie deprimantă asupra omului, îi va răpi îndrăzneala, şi prin aceasta va spori prăpastia dintre el şi Dumnezeu” (W. Völker, Das Vollkommenheitsideal des Origenes, Tübingen, 1931, p. 25).
După Origen, avem o mulţime de scriitori ortodocşi care nu vor înceta să predice necesitatea şi folosul penthos-ului. „Sunt cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii, ca Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile, în Regulile sale şi nu umai în ele, Sfântul Grigore din Nazianz în diversele sale omilii, Sfântul Grigore al Nyssei în comentariul său la Fericiri, Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris un tratat special închinat acestui subiect, şi Sfântul Efrem Sirul, care revine neâncetat la acest subiect în operele sale siriace şi greceşti” (Irénée Hausher, Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni, trad. Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu, 2009, p. 31). După aceste scrieri preliminare ale Răsăritului creştin, urmează Patericul care aprofundează şi, într-un anume sens, amplifică învăţăturile Părinţilor Bisericii. Important este capitolul III al Colecţiei sistematice intitulat „despre străpungere”.
Tradiţia însă nu se opreşte aici, dimpotrivă. Urmează marii autori care vor scrie „texte duhovniceşti”. Ei sunt: Evagrie Ponticul, Ioan Casian, martor al spiritualităţii răsăritene, tradus parţial în greacă, Sfântul Nil, care într-o scrisoare (Epistola III, 11) ne spune că a scris un tratat despre străpungerea inimii, avva Isaia, Antioh, care în Pandectele sale consacră acestui subiect o întreagă „omilie”, Sfântul Ioan Scărarul care-şi intitulează treapta a şaptea a Scării sale „despre plânsul cel de bucurie făcător”, precum şi Varsanufie şi Ioan cu faimoasele lor scrisori de îndrumare duhovnicească. Trebuie amintit aici şi Sfântul Marcu Ascetul care, deşi nu foloseşte în scrierile sale cuvântul penthos, în combaterea mesalienilor, a subliniat pe aceeaşi linie cu Părinţii Patericului necesitatea pocăinţei până în clipa morţii. De-a lungul secolelor, tradiţia continuă cu sfinţi ca Simeon Studitul, ucenicul său, Simeon Noul Teolog, şi ucenicul acestuia Nichita Stithatul, Petru Damaschinul, Teolipt al Filadelfiei, Neofit Zăvorâtul, cei doi Xantopoulos etc. Tema pocăinţei anahoreţilor a devenit atât de cunoscută şi comună întregii literaturi încât împăratul Leon VI (866-912) va afirma că-i va fi ştirbită gloria dacă nu şi-ar încerca scrisul cu ea ca în toate celelalte.
Din aceste câteva repere se poate deduce cu uşurinţă faptul că rolul Patericului a fost crucial pentru viaţa duhovnicească, Părinţii asimilând în cadrul său tradiţia anterioară pe care o vor reactualiza. Moştenirea excepţionalilor maeştri spirituali, va fi reluată de toţi marii Părinţi posteriori, până în vremea lui Nicodim Aghioritul (sec al XVIII-lea), cel care nu şi-ar fi iertat niciodată păcatul pe care l-ar fi comis împotriva tradiţiei dacă n-ar fi publicat un volum din rugăciunile „catanictice”, cu o prefaţă care constituie un adevărat tratat.
Scrisorile lui Varsanufie şi ale lui Ioan Profetul conţin numeroase aluzii la apoftegme, considerate ca fiind referinţa cea mai importantă după Scripturi” (Patericul, p. 377). Aşa cum bine observă Chitty, „pentru Ortodoxie, monahismul a fost dintotdeauna inimă şi cuvânt. Rugăciune pentru întreaga lume, mărturisitoare a adevărului. Coloană vertebrală ce nu se frânge şi totodată vorbă de mângâiere. Prin prigoane şi erezii, înfruntând toate răsturnările de valori şi pierderea simţului veşniciei, adevăratul călugăr rămâne stâlp de foc, reper al veşniciei în pustia acestei lumi” (Pustia-cetatea lui Dumnezeu). Văzută de jos, viaţa spirituală a Părinţilor arată ca o luptă necontenită, numită „războiul nevăzut”, în care orice oprire devine regres. Văzută de sus, ea apare drept dobândirea Sfântului Duh. Această dublă mişcare se desprinde cu limpezime din rugăciunea „Împărate ceresc” în care dorim: „Curăţeşte-ne pe noi de toată întinarea”, dar şi: „Vino şi te sălăşluieşte în noi.” Aşa cum observă eruditul teolog Paul Evdokimov: „La marii asceţi, sufletul aflat în căutarea mântuirii nu este niciodată înglodat în calculele mercantile ale unui spirit prea interesat de soarta sa. Smerenia nu-ţi îngăduie să te simţi mântuit; dimpotrivă, ea te face să te gândeşti neâncetat la mântuirea altora. Sufletul se preocupă mai întâi de toate de destinul lui Dumnezeu în lume, de răspunsul pe care El îl aşteaptă de la om” (Vârstele vieţii spirituale).
Contribuţiile monahismului la evoluţia întregii societăţi sunt numeroase, pline de viaţă şi deosebit de interesante. Faptul că spiritualitatea Părinţilor din Egipt s-a făcut resimţită mai ales în Siria, extinzându-se încetul cu încetul în aproape întreaga lume, are un singur înţeles transistoric şi trasgeografic: cel al căutării sfinţeniei personale prin urmarea Domnului Iisus Hristos, indiferent că această căutare este întreprinsă într-o chilie solitară, de pe scaunul episcopal, sau împlinind o muncă umilă în mănăstire.