Zidul (anti)memoriei RDG

Lucrare de extemporal în Germania de Est, prin anii ’80. Întrebare fatidică: de ce există zidul? Naiv şi sincer, elevul Maxim Leo răspunde afirmând că dacă zidul n-ar fi, toată lumea ar şterge-o „dincolo”, iar dincolo sunt toţi fascişti. Nici contradicţia răspunsurilor -slabe din orice punct de vedere-, nici naivitatea lor nu i-au atras o notă rea micului Max, ci lipsa răspunsului potrivit, sinteză vagă şi idioată a acestei contradicţii: „pentru a garanta pacea”. Altfel spus, contradiţia rostită de Max şi trăită de mulţi s-ar rezuma astfel în ochii învăţătoarei: „Dincolo, dincolo de mizeria de aici se află lumea mult visată, unde am dori să mergem cu toţii într-un nou elan, lume a duşmanilor noştri fascişti, duşmani de care trebuie să ne ferim pentru a avea pacea.” Timpul istoric al diferenţelor de clasă izbeşte timpul subiectiv al celui menit să-nţeleagă. Ciocnire năucitoare, care face atât de grea depănarea inteligentă a memoriei, aproape imposibilă desluşirea ei, pentru a găsi astfel „pacea” dorită de biata învăţătoare din regim.

Ziaristul Maxim Leo ne poveşteşte aşadar câţiva ani din tinereţea sa în DDR. Fără a se limita la peripeţiile propriei vieţi în comunism, plonjând în propriul său trecut, Leo întâlneşte trecutul câtorva membrii ai familiei sale, străbunici, bunici sau părinţi. Complexitatea vieţilor lor concordează bine cu complexitatea regimului pe care puţini l-au construit şi mulţi l-au suferit . Complexitate, am zis, în sânul familiei. Doi bunici unici, cu caractere şi vieţi total diferite. Cel din partea mamei, Gerhard, rezistent autentic în anii ’30. Comunist în timpul naţional-socialismului hitlerist. Trece în Franţa -caz extrem de rar- unde aparţine mişcării partizane şi duce la capăt misiuni extrem de riscante. La sfârşitul războiului, se întoarce în Germania de Est, unde în ciuda trecutului său revoluţionar, este marginalizat, ba chiar anchetat în ascuns. Disident într-un fel, nu devine unul dintre mai marii regimului fiindcă îndrăzneşte să critice poziţiile Moscovei în materie de politică internaţională sau poziţiile interne ale partidului în materie economică. Werner este bunicul din partea tatălui. Îndrăgostit de idealurile naziste înainte de război, la sfârşitul acestuia îmbrăţişează cu ardoare comunismul şi profită de avantajele sistemului: loc de muncă, apartament, viaţă liniştită. Temperamental şi entuziast, a încercat, de fiecare dată, să împărtăşească celor din jurul său ideile sale, impunându-le. A fluturat cu mândrie şi încredere ambele steaguri. S-a lăsat dus de vânt, chiar de cel al libertăţii din ‘89. Figura cea mai neobişnuită, dezgropată din uitarea familială, este Dagobert, străbunicul lui Leo, comunist şi el, activ în anii ’20. Marginalizat deja în acel timp, este considerat un trădător în măsura în care pleda pentru o politică multiplă în sânul partidului comunist, nesupusă unicităţii sau univocităţii elementare. Considerat ca fiind un revizionist burghez, scrierile sale, publicate într-un ziar dizident, au fost închise în sălile cele mai dosite ale bibliotecilor. Scrieri « duşmănoase », ele erau accessibile în timpul regimului comunist doar cu autorizări nespus de speciale.

Genealogia acestei năstruşnice familii nu ne permite să ne plictisim. Mama lui Leo, Ana, este o comunistă convinsă, cu spirit revoluţionar. Are o singură problemă însă: gândeşte liber în regim, vrea să-şi spună părerea. Este ziaristă şi încearcă să nu facă nici un compromis în meseria ei. La un moment dat nu se mai poate, renunţă la a scrie. Se consacră istoriei, se închide în cercetarea trecutului. Wolf, soţul Anei, tatăl lui Max, este figura artistului neîncrezător în puterea binefăcătoare a regimului comunist, gata oricând să-şi spună părerea despre cum merg lucrurile. Critic, aproape anarhist, îşi croieşte o carieră printre opreliştile regimului. Wolf oglindeşte cel mai bine greutatea vremurilor pentru omul de rând care, nemaiputând să năzuiască înspre nimic, nu poate decât să provoace valuri mărunte, fisuri nevăzute, rebeliuni de chibrit. Pictor, este maestru în aluzii, atingeri semnificative, cuvânt ce se opune necunoscutului adversar metamorfozat prin artă.

Povestirea căderii zidului, precedată de cea a întrunirilor din bisericile unde se clădesc noile comunităţi de oameni liberi, redă fiorii libertăţii. Povestită cu mult realism şi umilinţă, căderea zidului este momentul în care se prăbuşesc contradicţiile unei vieţi şi pot începe să fie înţelese în adânc. Cei ce au ştiut să-şi astupe urechile şi ochii în timpul regimului vor şti şi de acum în colo să uite întrebările care-i asaltează din trecut. Cei care au ales să-şi găsească nenumărate scuze pentru a nu face faţă fostului regim comunist, pot şi azi să se aşeze în neputinţa înţelegerii de sine şi a trecutului. Maxim Leo a refuzat o astfel de atitudine, atrăgând cu sine, în cercetarea propriului său trecut, pe cei care l-au precedat. Astfel, cuvântul lui bine situat, privirea sa necruţătoare, revelează complexitatea istoriei şi modul în care aceasta devine sens pentru cel ce o cunoaşte : găsindu-şi o întrupare, cât mai inteligentă, în prezentul celui ce o primeşte. O astfel de povestire ar putea fi o piatră de temelie pentru un lung şir de mărturii în care dorinţa înţelegerii prezentului se înrădăcinează într-o re-povestire pătrunzătoare a trecutului. Doar astfel întrebările în faţa absurdului îşi vor putea găsi vreo noimă. Inima timpului trebuie scormonită prin inima celor ce au trăit acel timp şi decid ei înşişi să încerce greutatea mărturiei. „Gătiţi-vă inima”, spune Leo. Aşadar, nu o interpretare standard dată de la bun început, ci o înţelegere care surprinde din adânc şi devine lecţie a modului în care alegem să trăim. Cel ce face pasul înţelegerii este cel ce i-a cuvîntul în acest fel pentru a-l transmite celorlalţi: inimile ne sunt zguduite atât de căutarea lui curajoasă cât şi de noua cunoaştere care provine de aici.

¹Neavând din păcate la îndemână originalul german Haltet euer Herz bereit. Eine ostdeutsche Familiengeschichte (Ţineţi-vă inima pregătită. Povestea unei familii est-germane), prezint aici traducerea povestirii lui Maxim Leo în limba franceză, Histoire d’un Allemand de l’Est, Paris, Actes Sud, 2010. Ciudată şi de neînţeles, alegerea traducătorilor francezi de a elimina din titlul original orice aluzie la o eventuală trăire biblică sau spirituală. La fel, titlul german indică mai bine faptul că este vorba de o istorie familială şi nu de una individuală.