Patria Ana Blandiana

Senzaţie de perenă prospeţime degajă poezia Anei Blandiana sau, mai degrabă, de continuă împrospătare şi revitalizare a celui care intră în contact cu versul ei. Un nou volum de poezie semnat Ana Blandiana s-a lansat la standul Humanitas al târgului de carte Gaudeamus, sâmbătă, 20 noiembrie, în faţa unui public amplu, cum rareori se vede la un astfel de eveniment.

Vizibil emoţionată, cu vocea tremurândă, Ana Blandiana şi-a citit una dintre creaţii, cu aceeaşi uimire şi modestie faţă de propriul vers, pe care ar fi avut-o oricare dintre cititorii ei. Pentru Ana Blandiana poezia e o entitate de sine stătătoare, care nu-i mai aparţine din momentul creaţiei sale, aşa cum mama, departe de a-şi închipui că pruncul este o proprietate, îl dăruieşte lumii cu generozitate, în acelaşi timp oferindu-i şansa libertăţii. „Sfâşierea sosirii, / Nedumerirea plecării, Momente prelungi / În care uimirea acoperă totul. / Uimirea, asemenea unei mingi scăpate în mare / pe care valul o poartă mereu / Aproape până la ţărm, / Dar o ia înapoi / Înainte de a-i acorda / Răgazul minim al sensului” (Uimirea).

Tocmai această uimire autentică, mirarea în faţa misterului lumii şi puritatea cu care sunt privite lucrurile sunt acele calităţi care o disting pe Ana Blandiana. Versul vine ca o completare, ca un rod necesar, verbalizare cu efect orfic al exploziilor solare. Este ceea ce se vede cu ochiul liber din acest miracol complex, din fericire mereu înnoit, al poeziei Anei Blandiana, acelaşi care ar desfiinţa lumea dacă pentru o clipă s-ar întrerupe mecanismul producerii ei, într-un delir al omnipotenţei tipic vârstei copilăriei: „Copil fiind obsevasem că frunzele / tremură în ritmul gândului meu / Şi, când mă îndepărtam, tulpinile plantelor / Se aplecau, gata să se smulgă, urmându-mă. // Apoi au început să alunece păsările / Stoluri, stoluri deasupră-mi, / Oprindu-şi cântecul, ca să-l asculte pe-al meu. / Şi numai când şi fiarele au pornit / Să se adune cuminţi pe urmele mele / M-am speriat. Dar era prea târziu. // Nu mai am dreptul să dau mă opresc. / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele. / O simplă cezură a versului / Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii, / Vărsându-i pe toţi, sălbateci şi singuri, / Înapoi în umeda grotă-a instinctelor” (Biografie). Acest sentiment de responsabilitate faţă de bunul mers al universului aduce cu sine desprinderea de sinele egoist şi la existenţa ca ofrandă, ca ţărm şi posibilitate salvatoare pentru ceilalţi, necunoscuţii: „Aş vrea să fiu o insulă / Pe care să o viseze cei ce vor  să rămână singuri, / pe care să o vadă în halucinaţii naufragiaţii […] /  Pentru toţi ceilalţi / Cărora nu le trece prin minte / Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte / Cu poalele populate de miriade de fiinţe / Pe fundul oceanului” (Insulă) .

Copilăria, vârsta de aur a omului, aflat pe crestele lumii, înainte de alunecarea în josul pantei existenţei, revine periodic, ca leimotiv, în poezia Anei Blandiana. „Sunt ani de când cred / Că marea nenorocire a oamenilor / Este că sunt prea mulţi pe pământ. […] // Mă joc cu copiii care vor deveni adulţi / Încercând să amân clipa / Când le va face plăcere să mă sfâşie, / Deveniţi adulţi, / Tot mai adulţi, / Tot mai mulţi, / În timp ce eu rămân singură în copilărie” (Joc). Dincolo de copilărie se află marea pantă, iar dincolo de ea, marea nemişcare: “Ce bine că nu mai sunt tânără, / Mă trezesc spunându-mi / În puţinele clipe în care / Îmi aduc aminte / Că nu mai sunt tânără. / E vorba de clipele în care / Alunec ca pe o coajă de banană / Pe trotuarul acoperit de mâzga viitorului / Şi aş vrea cu disperare să mă opresc, / Pentru că totul este de neînţeles / Dacă nu accept că strada / Are o pantă din ce în ce mai periculoasă” (Pantă). Timpului, animal prădător, care îşi vânează victima, este un alt motiv, dacă nu întotdeauna explicit, cel puţin implicit şi, cert, omniprezent, în poezia Anei Blandiana, fără a denatura însă în obsesie: „Simt că sunt pradă / Dar nu ştiu a cui, / Căci aripa şi gheara ce coboară / Asupra mea, / Înlănţuindu-mă cu umbra / Mult înainte de a mă atinge, / N-au  nume, / Doar răcoarea le desenează-n aer / Ameninţarea care se apropie / Cu voluptatea crudă a lentorii. […] /  În aşteptare, confundând fiorii, / Spaima se-amestecă plăcut cu taina / A cărei dezlegare mi-e destin” (Vânătoare în timp).
Titlul noului volum, pe coperta căruia se specifică faptul că adăposteşte poezii noi, este Patria mea A4, formulă prin care ideea de patrie se rezumă la derizoria coală de scris, singura în şi prin care se mai poate fiinţa, în care există patriotism şi devoţiune pentru cuvântul-simbol, însemn naţional al singurei puteri acceptate: cea creatoare; o patrie în care unica formă de guvernare ar fi „logocraţia”.
„Aici este patria neliniştii, / Gata să se răzgândească / Din clipă în clipă / Şi totuşi, nerenunţând să aştepte / Ceva nedefinit. / Aici este patria, / Între pereţii aceştia / La câţiva metri unul de altul, / Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei, / Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane  / Gata să se ridice singure şi să scrie, / Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi / Nefolosite demult, cu pasta uscată, / Lunecând pe hârtie frenetic / Fără să lase  vreo urmă…/ Aici este patria neliniştii: / Voi reuşi vreodată / Să descifrez urmele care nu se văd, / Dar eu ştiu că există şi aşteaptă / Să le trec pe curat / În patria mea A4?” (Patria neliniştii)
Acolo unde este cuvânt, sentimentul religios este inerent. Şi iarăşi uimirea şi puritatea se regăsesc într-o vârstă incertă, apropiată de cea a începuturilor: „Ce greu e să mângâi un înger pe aripi! / Oricât de apropiat, el se fereşte de-atingere / De teamă că ai putea să îl prinzi, / Se roteşte, revine, fâlfâie abia auzit, / E singurul sunet de care-i în stare” (Ce greu e să mângâi).

 

Ana Blandiana, Patria mea A4, Humanitas, Bucureşti, 2010.