Un dandy subversiv: Cornel Mihai Ionescu
Cum şi când l-am întâlnit pe Cornel Mihai Ionescu (CMI)?
CMI a fost unul din cei mai iubiţi şi frecventaţi profesori ai Facultăţii de Litere şi de Limbi Străine din Bucureşti. În toamna lui 1987, când mi-am început prima studenţie, la secţia română-franceză, am fost pur şi simplu electrocutat de întâlnirea cu el. O prietenă de la limbi străine m-a îmbiat într-o zi să cunosc „un tip genial”. Epitetul „genial” nu avea pe atunci conotaţia fandosită pe care o are astăzi, când orice poate fi numit astfel, de la o pagină din Platon sau Eminescu până la o felie de Camembert.
După două ore de psihanalizare lacaniană a bietului Ulise, prizonier în braţele lui Circe pe insula Aea – „regres în stadiul preoglinzii”, rememorare a codului totemic; întoarcere în „zodia placentară” a semiexistenţei conştiente; „obnubilarea componentei noetice a psychei” şi regăsirea ei ca urmare a „traumei ulterioare” etc. etc., am părăsit sala de curs cu aproape 40° febră, nemaiputând articula niciun cuvânt. Două lucruri m-au fascinat şi speriat în acelaşi timp la personajul cu care mă întâlneam, pentru întâiaşi dată, la 19 ani bătuţi pe muchie: monstruoasa erudiţie şi hermeticul, preţiosul, hipercabalisticul tip, stil, fel (nici nu ştiu cum să-l numesc) de exprimare. În contextul universitar bucureştean de atunci, CMI era „cu totul şi cu totul altceva”, o aşchie de om cu creier triplu.
Foarte repede am fost cooptat în cercul de „efebi şi de bacante” care-l însoţeau, după curs, la una din crâşmele sordid-proletare din preajma universităţii: Doi colonei, Pufoaica ruptă, Gambrinus sau la turnul de lângă Palatul Telefoanelor. Deşi accesibil, jovial, pus mereu pe şotii, CMI nu-şi terfelea niciodată panaşul. Glumele sale, oricât de „deşucheate”, nu picau în trivial sau în malagambism ieftin. Îşi continua geniala şi fermecătoarea logoree (de la el am învăţat cum trebuie gustat sau evitat pharmakon-ul, leac şi otravă deopotrivă), în vreme ce sorbea, cu minuţie, dintr-un pahar de ţuică fiartă, de vodcă sau de rom (niciodată, niciodată bere). Plătea cu generozitate consumaţia pentru toată lumea, iar dacă încercam să contribuim ori să luăm cheltuiala asupra noastră, un zvâcnet de privire supervoltaică ne paraliza elanul.
Întâlnirile de după cursuri cu CMI au devenit pentru mine adevărata facultate. Şi nu doar pentru mine. Aurelian Pavelescu, neopoliticianul politropic, era „abonat CMI” cu mult înaintea mea, fiind şi mai în vârstă cu patru ani, iar alături de el mi-i amintesc acum pe Ovidiu şi pe Delia Verdeş, pe Radu Sorescu, pe Laurenţiu Hanganu, pe Christian Coseru, sau pe Cristian Arieşanu.
Îl frecventam pe CMI nu doar pentru spectacolul viu de erudiţie şi inteligenţă, dar şi datorită disponibilităţii sale. O disponibilitate explicabilă şi prin faptul că CMI n-a fost niciodată căsătorit. A rămas tot timpul copilul mamei sale, adică, într-un fel, un veşnic adolescent care nu şi-a luat niciodată „maturitatea” sau cariera în serios. Noi eram pur şi simplu ses copains, auditoriu atent şi decomplexat, cutie de rezonanţă a unei minţi pure, aproape fără tangenţă cu norma şi realitatea înconjurătoare.
Ascet prin cultură, nu prin ambiţie culturală, dovadă că, astăzi, când primplanul vieţii culturale româneşti e invadat de jurnalişti, cabotini şi eseişti sfertodocţi, CMI rămâne încă un cvasinecunoscut. Asceza lui se înscrie într-un stil special. Un stil pe care Barbey d’Aurevilly l-a imortalizat în celebra monografie Du dandysme et de George Brummell, una din cărţile cele mai des citate de CMI în turnirurile noastre bahico-universitare.
Ce-am învăţat de la CMI?
În primul rând, el îmi oferea garanţia profesionalismului. Dintotdeauna am căutat, frecventat, preţuit oameni care ştiu ce vor şi care-şi fac meseria din vocaţie, în mod firesc, nu pentru recunoaştere publică sau pentru recompense. E singura formă de gratuitate pe care o recunosc (pe plan uman, fireşte). Îmi repugnă impostorii, farseurii, dar mai cu seamă îmi repugnă oamenii fără meserie, sau fără o anumită specialitate, cameleonii arivişti (uitaţi-vă la vedetele din jur).
CMI e un adevărat om de cultură şi un adevărat profesor. De nivel european, o spun fără nicio reţinere, în perfectă cunoştinţă de cauză. E foarte important pentru un tânăr de 19 ani să aibă certitudinea valorii întruchipată într-o persoană din anturajul său. CMI ne cucerise pe toţi, dar în acelaşi timp căpătaserăm nişte complexe teribile de inferioritate. Nu faţă de el, ci faţă de propriile noastre iluzii. Prin simpla şi competenta exersare a meseriei sale, CMI ne arăta şi ce suntem în prezent (calmându-ne niţeluş infatuarea şi orgoliile), dar şi ce ar trebui să devenim… cândva („în ochiu-i polifemic ne citeam destinul”).
Ce mă intrigă şi astăzi, ce m-a ţinut aproape douăzeci şi cinci de ani în preajma sa, e faptul că nu s-a erijat niciodată în model sau punct de referinţă (cred că l-ar amuza foarte mult numai gândul la aşa ceva). Într-un fel, şi dintr-un impuls narcisic CMI refuză postura de model (căci Narcis, nu-i aşa?, îşi ajunge sieşi, oglindindu-se în iluzia desăvârşirii), mais le problème n’est pas là. Estetismul său riguros, pedanteria sa ludic-academică nu sunt decât expresii contingente ale „unei” desăvârşiri. CMI e un om deopotrivă „polisat”, sclipitor, dar şi ermetic închis. O desăvârşire monadică, un ouroboros care se hrăneşte din propria-i „substanţă” estetică. Un model se deschide spre ceilalţi tocmai prin imperfecţiunile, nedesăvârşirile, fisurile sale. O fiinţă desăvârşită (chiar şi numai din punct de vedere estetic, mai ales estetic) nu simte nevoia ieşirii din sine, a comunicării sufleteşti cu celălalt, a participării la o viaţă sau la un ideal comun. De aici, o anumită sterilitate, pe plan emotiv, care i se reproşează oricărui dandy. Dar oare idealul stoicismului, sau al unui tip de monahism creştin intelectualizant, nu vizează acelaşi obiectiv? Ce sunt ataraxia discipolilor lui Zenon din Citium sau apatheia discipolilor lui Evagrie Ponticul decât rezultatul abstragerii de la norma con-vieţuirii cu sine însuşi (mai precis, cu patimile şi pasiunile proprii) şi cu cei din jur? Zenon şi Evagrie se întâlnesc, oarecum, în modul de a fi al lui CMI, dar nu-l circumscriu decât parţial şi caricatural. Ce-l defineşte, cred, pe CMI e pasiunea estetică şi, de la un punct încolo tragică, pentru singurătate.
Dar încă o dată: ce-am învăţat? Am învăţat să mă entuziasmez în faţa unui discurs fără egal în mediul intelectual românesc. Lecţiile lui CMI puneau în scenă o adevărată coregrafie a gândirii. O gestică natural efeminată, de o delicateţe japoneză. Un aller-retour prin faţa auditoriului, amintind, la nivelul subconştientului efebic, de „performanţele” unui Aelius Aristides sau ale unui Herodus Atticus, din portretele transmise de Filostrat.
Prin opoziţie (instinct de autoapărare) am învăţat să mă feresc de sofişti recenţi, cărora CMI le-a consacrat ani din viaţă: Lacan, Derrida, Foucault, Deleuze et alii eiusdem farinae. Vorbea atât de „aleşant” despre aceşti semiautori (pentru mine), încât am ajuns să-l acuz, mai în glumă, mai în serios, de „exces propagandistic”. Dacă Raimon Panikkar, Gustave Thibon sau Jean Daniélou ar fi avut „propagandişti-apostoli” măcar de talia unui „sferto-CMI”, cu totul altfel ar arăta cultura europeană astăzi.
Aş greşi însă enorm făcând din CMI un apostol necondiţionat al deconstructivismului francez. În primul rând, anvergura sa intelectuală o depăşeşte net pe a unui Derrida, şi n-o spun triumfalist, ci obiectiv. În al doilea rând, CMI prezenta metoda (sau punctele esenţiale) selectând însă lucrările cu adevărat relevante. Din producţia lui Derrida se fixase asupra câtorva titluri din prima perioadă (cea mai solidă), dar mai cu seamă asupra volumului La dissémination, cu accent pe „deconstruirea” inteligent-seducătoare a dialogului Phaidros (La pharmacie de Platon). Ce-l atrăgea, de fapt, pe CMI, la neosofistul stângist francez, era dimensiunea ludică a textelor sale, jocurile de cuvinte, sugestiile poetico-rocamboleşti, „carambulurile”, ca să-i preiau unul din termenii favoriţi. Acestea fiind zise, autorii de căpătâi ai comparatistului CMI erau Homer (deşi Odiseea „a fost compusă de o femeie, cel mai probabil, Penelopa însăşi”!), Platon (mai ales Platon), Plotin (pe care mi l-a şi pus în mână la 20 de ani), Dante (din care a tradus integral Divina commedia, traducere nepublicată încă), Pascal şi Cantemir, Bergson, Heidegger.
Monodialog
CMI aparţine generaţiei structuraliştilor români. În anii formării sale intelectuale, şcoala formală rusă era la modă, înlocuită din mers cu structuralismul francez de mică anvergură. Structuralismul, cu întreaga lui cohortă de concepte pompoase, cu terminologia lui sofisticat-barocă, devenise ideologia comună a Europei, 
deopotrivă capitalistă şi socialist-comunistă. Intelectualii se întâlneau pe baricadele aceleiaşi metode de „explicare”: a limbii, societăţii, economicului, chiar şi religiosului (Vidal-Naquet) prin structuri depersonalizate, considerate „perene” şi analizabile „ştiinţific”. În fond, un marxism deghizat, având aceleaşi pretenţii de a explica exhaustiv Realitatea printr-un hocus-pocus contabilicesc, „obiectiv”.
Nu doresc să diabolizez întregul structuralism, care-şi va fi avut rolul şi rostul său în cultura europeană a secolului XX. Doresc să atrag însă atenţia asupra unei viziuni reducţioniste asupra structuralismului. Eu însumi m-am format, parţial, la umbra a trei autori pe care-i frecventez cu nesaţ şi astăzi: Saussure, Benveniste şi Dumézil (nu, nu e nicio greşeală să-l vedeţi citat printre structuralişti). Din păcate (şi aici trebuie denunţate reducţionismul şi impostura) aceştia trei, imenşi gânditori, nu prea mai au loc printre vedetele de mâna a doua ale curentului structuralist, precum Roland Barthes, Claude Lévy-Strauss, Louis Althuser, Lacan sau Derrida. CMI a cochetat multă vreme cu ultimii doi, dar îi preţuia în cel mai înalt grad pe Saussure, Benveniste şi Dumézil. În cazul lui, aderenţa la structuralism mi se pare cumva naturală, nicidecum conjuncturală.
Ambiţiile sale carieristice au fost tot timpul nule. N-avea niciun motiv să îmbrăţişeze public o metodă hermeneutică din raţiuni de ideologie sau de oportunism. Dandysmul implică un anumit formalism, care însă nu rimează cu un neopozitivism pseudoştiinţific, ci pur şi simplu cu un mod de viaţă aristocratic. Un dandy e un aristocrat din biografia căruia poate lipsi arborele genealogic. Dintre colegii săi de generaţie, CMI se înrudeşte, de aproape sau de departe, cu Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, Sorin Mărculescu, Luca Piţu. Dar ştiu, din sursă directă, că deasupra şi mai drag decât toţi, i-a fost Ion Negoiţescu.
Aş dori să închei citând o vorbă a lui Baudelaire despre dandysm: Un dandy peut être un homme blasé, peut être un homme souffrant; mais dans ce dernier cas, il sourira comme le Lacédémonien sous la morsure du renard („Un dandy poate fi un om blazat, poate fi un om suferind; dar şi în acest din urmă caz el va surâde precum lacedemonianul muşcat de vulpe”). Deşi sfâşiat de o vulpe pe care-o ascunsese în sân, copilul spartan, supus interogatoriului, n-a scos un singur geamăt de suferinţă. Astfel trecu şi CMI prin cei şaptezeci de ani de viaţă cu pieptul uneori sfâşiat de neghiobi şi impostori, dar păstrându-şi acelaşi surâs adolescentin pe buze, comme un petit daimon oublié sur terre ou, si vous préférez, comme un sacré lutin.
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
